Anul trecut am avut privilegiul să întâlnesc un om deosebit: pictorul Nicolae Guțu, un om purtat de destin din înfrigurata Siberie în dulcele rai moldovenesc și așezat de ani buni în Bucureștiul unei maturități artistice. Pictura sa are limbajul universal al credinței, al iubirii de locurile natale, al revelației divine.
Am avut inspirația să ma opresc la vernisajul expoziției domniei sale, Treptele de foc, la Cercul Militar Național, în sala Galeria Artelor. În prezența prietenilor, cunoștințelor și familiei, artistul plastic și-a expus o parte din lucrările de o viață. A avut amabilitatea să-mi acorde un interviu, pe care vă invit să-l citiți, cu convingerea că veți simți că povestea curge ca un Don liniștit, plin de amintiri, unele triste, altele revelatorii, iar altele pline de speranță.
Domnule Guțu, să începem interviul nostru cu o incursiune în trecutul îndepărtat. Îmi amintesc la expoziția de la Cercul Militar Național că povesteați cu nostalgie despre copilăria din satul Ulmu și cu durere despre viața grea a mamei. V-ați născut în surghiun. Din ce motive au fost deportați părinții? Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Deportare, nu surghiun, dar era tortură sufletească pentru oamenii de atunci pentru că i-au strămutat dintr-un rai, deoarece Moldova este un rai și aici și în Basarabia! I-au dus, se știe, cu trenul de transportat vite. Mama avea pe atunci 16 ani. Apoi calea a urmat, pe un șlep, în regiunea Tiumen din Siberia, spre cătunul Kuria. Le-au spus atunci comandantul convoaielor răspicat, ca o amenințare: aici veți fi pe veci! Nu vă gândiți, nu sperați, aici veți fi pentru totdeauna, nu vă veți întoarce niciodată!
Un fior profund a fulgerat-o pe mama murmurând: of, de unde am venit și unde am ajuns! Pe străbunicii mei bătrâni, pe linia tatălui meu, i-au luat în 1941, acolo i-au despărțit și în 1942 s-au sfârșit repede de foame, scârbă și dor. Au urmat bunicii împreună cu părinții mei în 1949, apoi peste câțiva ani m-am născut și eu acolo ca să nu le fie urât de tot. Toate rudele mele din Ulmu au fost deportate, foarte puțini au scăpat. Iar care au scăpat, au urmat de bună voie drumul Siberiei după familie.
Totuși, după ce ne-am întors, țin minte din copilăria mea peisajul moldovenesc cu dealuri pitorești pline de arbori, cu lanuri imense de vii. Pe vremuri, moșiile aparțineau răzeșilor. Ei sădeau pomi, erau livezi de nuci, cireși și copaci roditori de tot felul. De mici copii, cam de pe la 6 ani, împreună cu vecini și amici, deja cutreieram toate dealurile de jur împrejur. Atunci nu se perinda atâta lume prin sate, erau localnici toți și nimeni nu se temea de nimeni, nici copiii. Cutreierau dealurile ca la ei acasă și, de fapt, asta era ACASĂ! Și era atât de frumos! Eu am fost foarte dezamăgit când, odată, am venit, pe la 19 ani ai mei, de la Chișinău și am văzut că tot peisajul era ras de buldozere, nu mai erau nici păduricile de salcâmi pe alocuri, nici râpile pe unde susurau izvoare din veac, pe unde ne ascundeam și ne jucam înscenând diferite fantezii copilărești, totul era nivelat. Au scos toate livezile care erau, tot, tot! Era ca o stepă! În Moldova stepă? Ceva Imposibil și cutremurător, ca în filmele de groază.
De ce au nivelat?
Erau indicații să sădească butași pentru vii pe spalieră și livezi noi. Livezi cu copaci mici și astfel au șters legătura cu vechimea, cu veacurile. În trecut, dealurile aveau un peisaj diferit. Drumurile erau îngropate adânc în pământ, așezate așa de secole, și mergeai printre aceste maluri simțind adâncimea, trăind istoria din moși-strămoși a acestor plaiuri.
Iar autoritățile au nivelat totul și eu m-am speriat de ceea ce am văzut că au pustiit în toate zările din jurul satului părinților, părinților mei. Eu eram pictor și veneam acasă să pictez la plein-air. Bine, eu mi-am găsit ce să pictez în afara satului nostru, dar mi-a părut rău că la noi au distrus pitorescul din veci, ceea ce însemna legătura cu strămoșii noștri! Și mama, când a ajuns în taiga din raiul ăsta, s-a speriat pur și simplu de atmosfera pe care nu a cunoscut-o niciodată. E ca și cum l-ai duce pe om din rai în iad, acesta este contrastul!
I-au trimis acolo ca să populeze locurile sau era o pedeapsă sau din ce motiv i-au luat din rai?
În primul rând, i-au ridicat ca să elibereze casele, curțile celor mai avuți, ca să le ia boii, vacile, oile, căruțele, plugurile și multe alte lucruri de folos și din toate astea să facă gospodăria colhozului. Colhozul a fost împărțit pe brigăzi și aceste brigăzi au fost instalate în curțile și casele golite de cei desproprietăriți și înstrăinați. Apoi voiau să curețe toate elementele care puteau cât de cât să se împotrivească, anume răzeșii și oamenii gospodari. Și din Ulmu au fost deportate aproape 40 de familii cu copiii lor. Bunicul meu după mamă nu era acasă, era plecat la târg din noapte și a aflat pe drum că în Ulmu se fac deportări. Din această cauză au dus-o pe bunica și pe mama mea și pe fratele și sora ei i-au dus în Siberia, singuri. Bunicul meu a plecat după ei abia peste jumătate de an, de bunăvoie, cu o balercuță de vin până în Siberia. Știa unde, a primit scrisori și a plecat împreună cu încă trei bărbați și ei rămași fără familiile lor că, pe cei care din întâmplare au rămas, nu-i mai luau, dacă nu au plecat atunci cu eșalonul. Și când a ajuns în Siberia, bunicul a săpat un bordei provizoriu în malul abrupt al râului Irtîș, că așa au procedat mai mulți dintre moldoveni. Au stat acolo aproape doi ani. Anume deasupra bordeiului, pe mal, unde era drum, a avut loc și nunta părinților mei tineri. Reprezentând două familii de frunte din Ulmu, bineînțeles că se cunoșteau bine și ei și părinții lor. Așadar, doi mari gospodari din Ulmu au făcut nunta copiilor lor în mijloc de drum deasupra bordeielor din Siberia.
Un roman recent al scriitoarei ruse Guzel Yahina relatează o poveste asemănătoare…
Știu. M-am uitat la film, dar subiectul aceasta este de acum dezbătut până la saturație. Părerea mea este că s-a vorbit foarte mult, prea mult. Și nu știu de ce acum se speculează din nou tema asta.
Credeți că este mai mult marketing?
Nu știu ce să zic! Da, este durerea, dar, totuși, când te tai, la început te doare, dar pe urmă se stinge durerea. Îți amintești, dar nu este pur și simplu ca o amintire, e ceva care se folosește politic și doar atât. Moldovenii pot și ei să le reproșeze rușilor că i-au deportat, dar altceva nu pot nimic! Nici politic, nici financiar. Așa a fost politica comunistă! Căci rușii au fost și ei deportați la o scară mai mare și mult mai devreme. Dar de ce zic eu că este o saturație? De exemplu, eu de mic copil am auzit în familie dezbătându-se tema asta. La noi în familie se vorbea permanent cum i-au luat și cum au trăit din greu anii din Siberia. Eu nu țin minte nimic din Siberia. Dar sora mea, care este cu un an și jumătate mai mare decât mine, ea ține minte izba noastră, impresia de acolo. În fiecare duminică rudele mele dacă se întâlneau despre asta vorbeau: cum a fost, cum este. Se văitau amintindu-și ca despre o năpastă și se povestea permanent pentru că ei au pierdut tot: le-au luat casele, moșiile, ei au rămas goi pușcă și încă duși în deportare. Și iată că bunicii mei, de la bordeiul în malul scobit, au cumpărat și au trecut să locuiască într-o căscioară. Mama era deja căsătorită cu tata și pe lângă căsuță au mai construit o cameră și în felul acesta trăiau împreună, erau o familie. Ulterior, părinții mei s-au întors acasă după aproape 8 ani. Pe bunici i-au reținut mai mult. De ce? Nu se spunea, nu se zvonea despre posibilitatea reîntoarcerii. Radio nu era, nu exista nici o legătură cu civilizația, iar șefii țineau în secret. De ce? Ca să-i rețină la muncă, căci de lucru era atât la tăiat pădure cât și în colhoz. Tatăl meu lucra la tăiat drugi în taiga, acolo se plătea mai bine, mama lucra la construcția de cale ferată, împreună cu alte fete tinerele unde cărau traverse grele pentru a le instala sub șinele de metal. Bunicii mei munceau din greu în colhoz, acolo nu se plătea decât în natură: o torbă de grâu, o torbă de secară. Moldovenii mai creșteau și roșii, dar ele se coceau la geam pentru că iarna începea în septembrie. Erau doar două anotimpuri: iarnă și vară. Întrucât pământ era foarte mult dar nu era de folos nimănui, aveau voie să recolteze cartofi pe o bucată bună de teren din care puteau să scoată atât cât să le ajungă cartofi tot anul. Cartoful le servea și de pâine și de carne. Mult mai târziu au început să aducă pâine la magazinul alimentar din cătun.
De aceea apreciați cele patru anotimpuri din raiul moldovenesc!
Da! Ăsta-i raiul, unde natura este foarte diferită și ca peisaj și ca anotimpuri și unde crește și rodește tot ce vrei. Natura face anturajul poveștii! Când s-au întors, nu li s-a permis să revină în localitatea de unde erau, dar Tata a ținut foarte mult să se vadă ajuns la vatra de acasă, că putea rămâne la Chișinău să devină muncitor și ar fi fost poate mai bine pentru el, ci și-a dorit cu orice preț să unească lanțul ăsta al neamului nostru din Ulmu. Asta a fost o chestie de voință temeinică a lui, ca să prelungească neamul Guțu, să nu se piardă, anume în Ulmu. Și așa s-a întors familia la baștină, dar greu, foarte greu a dobândit permisiunea de a rămâne în Ulmu. L-au tot alungat vreun an și jumătate, dar la minister s-a hotărât până la urmă această situație penibilă.
Aceste vremuri au avut vreo influență asupra picturilor, asupra operei dvs.?
Influența care mi-a rămas mie și am resimțit-o toată copilăria, cu toate că am fost ostracizați, denigrați de stat și considerați drept ”dușmani ai poporului”, care ”au supt sânge de om”, era un sentiment aparte, înnăscut că eu sunt dintr-un neam demn. Asta mi-a rămas din copilărie.
Eu înțelegeam faptul că am fost deportați, era din cauză că au luat oameni de cinste, neamurile cele mai bune. În conștiința mea era că noi am fost pedepsiți de un sistem rău. Iar apoi, fără îndoială, mi-a înrâurit, la începutul tinereții mele, necesitatea acută a căutării adevărului ca atare și faptul că pentru mine acest adevăr transcendental s-a adeverit a fi Dumnezeu și regăsirea credinței ortodoxe, prin mistica căreia eu îmi identific căutările ca plastician.
Ați făcut școala la Ulmu, liceul la Chișinău și studii la Moscova? Cum au fost anii de școală? Când ați simțit că aveți chemare pentru pictură?
Chemarea pentru pictură vine din adâncul copilăriei. Mi-a plăcut să desenez de când mă țin minte. Iar când am mers în clasa întâi, eu deja știam că vreau să devin pictor și această voință neclintită a predestinării pe care o simțeam eu în suflet îmi permitea, într-un fel, să mă simt deja ,,profesionist”.
Autobiografia scriitorului rus Maxim Gorki se numește ”Universitățile mele”. În aceste universități ale vieții aș putea spune că mi-am aflat rostul și eu cu vârf și îndesat. După ce am absolvit Colegiul de Arte Plastice ”Ilya Repin”, acum se numește ”Alexandru Plămădeală”, în 1973, am fost angajat și am lucrat câteva luni la Studioul Moldova Film, la producția de filme de desene animate, apoi am fost recrutat în armată și am făcut stagiul militar în Baku, Azerbaijan. Aici am avut condiții foarte bune: eram pictor și aveam un atelier, nu mare, dar eu puteam să mă izolez permanent acolo. Am citit mult, am pictat, dar am și făcut mult pentru unitate și în felul acesta am avut parte de două concedii a câte două săptămâni, ceea ce aproape era imposibil să i se ofere cuiva în armata sovietică, iar în ultima jumătate de an ieșeam în nenumărate permisii de creație, deoarece plecam din unitate să pictez din natură, fie în oraș, fie în împrejurimile orașului Baku. Și în concediile astea am trecut pe la Moscova, acolo era unchiul meu la doctorat. Vroiam să cunosc Moscova pentru că aveam de gând să vin după terminarea stagiului militar. În unitatea noastră m-am împrietenit cu doi moscoviți, care râvneau și ei să-și continue studiile de artă. Aveam interese comune, ne întâlneam și discutam despre artă, despre pictori cunoscuți din istorie. Și am hotărât să ne întâlnim ulterior și la Moscova, să continuăm această legătură închegată aici. Apăruse și posibilitatea să mă găzduiască unul din ei provizoriu, până mă voi instala în metropolă. Așadar, după armată, am hotărât să merg la Moscova, cu toate că, deja ajuns la Chișinău, am avut o opțiune pentru Leningrad, dar Moscova m-a atras ca centru al Uniunii Sovietice mai mult și, cel mai important pentru mine – ca centru protestatar în arta plastică. În 1975, Andrei Mudrea, cel mai bun prieten și fost coleg de bancă la colegiu, care făcea stagiul militar în Lugansk, mi-a trimis o publicație despre o expoziție în aer liber, avangardistă, care a fost strivită cu buldozerele în parcul Bitțevski din Moscova. Aceasta se întâmplase în 1974, după care, deja în 1975, pictorilor li s-a permis în cele din urmă o expoziție în sala Centrului de Apicultură la EREN. Expoziția a fost închisă după trei zile pentru că se înghesuia prea multă lume să o vadă. Am citit atunci în ziarul ”Vecerneaya Moskva” (Moscova de seară) despre această mișcare la Moscova, ieșită din comun, pe care o blamau în fel și chip, și eu mi-am zis că acolo trebuie să plec. Eram foarte influențat de istoria revoluției impresioniștilor în artă, care s-a întâmplat în Franța sec. XIX, și căutam un grup de pictori sau un curent care să fie ceva asemănător. Eram familiarizat și cu protestul peredvijnicilor ruși tot din sec. XIX. Mă gândeam inspirat la aceste curente din trecut și cât de mult aș fi vrut ca așa ceva să se manifeste și în Uniunea Sovietică. Iată că aflând lucrul ăsta mi-am dat seama că deja se întâmplă. Tot la Moscova, m-am întâlnit cu un fost coleg rus de la Chișinău, Vladimir Vasilenko, care era deja student la Institutul de Arte Plastice ”V.Surikov”. El mi-a povestit că în Moscova artiștii plastici independenți fac expoziții particulare în apartamente, care se deschid o zi, două sau trei până află miliția. Când află, dau buzna, le închid, iar pictorii pregătesc lucrările și se mută în alt apartament.
Cum funcționa controlul ideologic în artele plastice? Încă nu sosiseră anii de relaxare ai perestroikăi când dvs. expuneați, cu mult înainte, la Moscova
Lucrul acesta se întâmpla numai la Moscova datorită faptului că existau în metropolă ambasadele străine. Deși ambasadele erau supravegheate, ei totuși știau ce se întâmplă. În afară de asta, pictorii sunau la ambasadele străine să vină diplomați, să le cunoască tablourile expuse. Pentru că singurii care puteau și aveau posibilitatea și puterea de cumpărare erau străinii. Astfel ajungeau în afară tablourile, dar și presa de peste hotare scria, vorbea Europa Liberă.
Dacă îl săltau pe un pictor, se auzea, se făcea scandal. Bine, supraveghetorii securiști nu prea acordau atenția acestor lucruri, dar, pentru a opri o expoziție de protest împotriva realismului socialist, autoritățile au adus buldozere și au strivit sub șenilele lor tablourile, zburătăcind pictorii. Evenimentul a declanșat explozia, a fost începutul mișcării în artă, mișcării antirealism socialist și antisistem în Uniunea Sovietică, concret în Moscova. Ei, spre asta eu am și plecat la Moscova. La Chișinău nu exista facultate de Arte Plastice, din cauza aceasta toți care visau să-și continue studiile plecau care la Kiev, care la Odessa, Moscova, Leningrad sau în țările Baltice. Eu am plecat la Moscova în februarie 1976 și, prin intermediul unuia dintre cei doi camarazi moscoviți din armată, am reușit să mă angajez la administrația blocurilor, numită JEK, care era un sistem al serviciilor publice de salubrizare. În Moscova nu te puteai opri mai mult de trei zile dacă nu aveai viză de reședință. Nu puteai să vii întâmplător la Moscova și să rămâi! În felul acesta, angajându-mă, am putut să iau viză de reședință temporară, care se dădea în număr limitat, exclusiv doar pentru asemenea organizații, inclusiv în construcții. Cam într-o jumătate de an mi-au oferit și o cameră de 9,45 m2. Într-un apartament comun, format din 3 camere, împreună cu o doamnă mai în vârstă și o băbuță pensionară, dar aveam camera mea, acesta era avantajul, unde puteam să lucrez și să trăiesc. Și așa am reușit să mă prind de Moscova și să rămân acolo. Tot în acea perioadă am făcut cunoștință cu un grafician din blocul meu. Într-o bună zi, la un an de ședere la Moscova, el mi-a zis să mă duc pe strada Malaia Gruzinskaia 28 că acolo avea să se deschidă o expoziție a avangardiștilor. La această primă expoziție, în locul ce urma să devină Centrul Nonconformist de pe Malaya Gruzinskaia, cu trei săli fără geamuri, am stat vreo 4 ore într-un frig de -25, -30 de grade. Era un șoc general pentru că artiștii își exprimau diverse viziuni absolut liber. Așa ceva nu mai văzuse nimeni, o asemenea descătușare. Își făcuseră între timp apariția ”pe platou” toate curentele existente în lume de la începutul secolului XX: impresionism, fauvism, abstracționism, dadaism, surrealism și altele. Șefii de la KGB și cu cei de la Ministerul Culturii au ajuns în fine la ideea rezonabilă să le permită totuși pictorilor neoficiali un subsol pentru expoziții permanente ca să fie la vedere, să nu se mai ascundă prin apartamente. Activitatea expozițională a acestui centru de atracție, fără precedent în URSS, a oamenilor de cultură și a iubitorilor de pictură modernă, a durat în jur de 15 ani, din 1977 până în 1992. Începând din 1979 am expus și eu acolo la expozițiile de toamnă și primăvară, tematice și de grup. Acolo am învățat lucruri pe care nu aș fi avut ocazia să le învăț altundeva în acea vreme. Expozițiile astea pentru mine au însemnat o adevărată academie. Inițial, pe mine m-a atras pictura în stilul sfumato a școlii maestrului Vasili Sitnikov. Acest artist plastic a avut o școală particulară în Moscova, foarte cunoscută. O mulțime de străini care ajungeau la Moscova, imediat îl căutau pe Vasia zis ”Suvenir”, pentru că în afară de nuduri în albastru diafan mai picta și mănăstiri superbe rusești, care în realitate fuseseră transformate în depozite sau centre al militanților atei, iar în jurul zidurilor acestor mănăstiri el desfășura pe pânză un vacarm grotesc bruegelian al vieții de zi cu zi în societatea cenușie socialistă și antihristă, iar străinilor le plăcea tare și le cumpărau ca imaginile să le amintească de Rusia după ce aveau să plece. Întrucât era atât de faimos, pe perioada sărbătorilor oficiale îl izolau forțat în spitalul de psihiatrie, dar cu timpul acest lucru devenise prea jenant, oaspeții străini de rang întrebau de el și într-o bună zi a primit o citație să se prezinte la ministrul culturii, care pe atunci era Ekaterina Furțeva. Ca urmare a acestei întrevederi la nivel înalt, pictorul s-a ales cu o garsonieră, pereții căreia i-a acoperit cu o colecție imensă de icoane, mari și mici, lipite una de alta ca să încapă toate, icoane autentice adunate de-a lungul vieții de prin bisericile în paragină din Rusia. În această garsonieră-atelier se aduna și toată cohorta de discipoli ai lui. În anul sosirii mele la Moscova, Sitnikov a emigrat în Austria, apoi în Statele Unite. Dar stilul albastru sfumato l-am preluat, l-am învățat, în decursul a 2-3 ani, deja în atelierul celor mai buni ucenici ai maestrului: Vladimir Petrov-Gladki și soția lui, pictorița Tamara Glâtneva. Ulterior, m-am distanțat de această școală revenind mai întâi la criteriile coloristicii academice de unde, mai departe, încercându-mi rostul printre diverse concepții, principii și forme de exprimare, am căutat afirmarea propriei tendințe în pictură.
Ce însemna stilul sfumato?
Este o pictură fără contururi în care lucrurile apar dintr-un spațiu cu aer dens. Ultramarinul era culoarea de bază, iar pe ea se pictau celelalte nuanțe calde cu pensula uscată, abia atinsă de vopsea. La Sitnikov era principiul culorii incepiente reci, albastrul, dar el folosea și negrul cu nuanțe de gri. Era frumos, mă acaparase foarte mult această școală. La prima expoziție am văzut tablourile acestea deosebite, care pur și simplu m-au fermecat. Am făcut cunoștință cu picturile și am rămas ucenic la cei mai buni ucenici ai lui Sitnikov pentru că el plecase deja din URSS.
Acești ucenici ai lui Sitnikov erau soț și soție și lucrau în stilul lui, îmbunătățit. Mai târziu, am depășit această tehnică și m-am distanțat de ea. Mi-au rămas câteva picturi din acea perioadă, dar nu au nimic comun cu ceea ce am lucrat ulterior. Culoarea albastră, rece, ca principiu de bază a metodei lui Sitnikov, la un moment dat îmi crea anumite limite în comparație cu gama caldă care stă la baza picturii clasice în general. Am un singur tablou, Pastorala astrală, care este o lucrare de tranziție de la stilul sfumato al lui Sitnikov la principiul picturii academice, unde am combinat tehnicile destul de reușit, dar totuși mi-am dat seama că sunt incompatibile, ori pictez în stilul sfumato, ori reiau principiul școlii clasice. Și atunci am ales ceea ce îmi este firesc și mai potrivit. Pentru mine nu a fost vorba de o căutare, cu orice preț, a unui stil personal în sens formal, era vorba, mai degrabă, de căutarea spirituală, care cerea sau îmi sugera mie să lucrez, să redau ceea ce trăiam. Eu nu fac parte dintre artiștii care exprimă doar estetica frumosului, pentru mine este imposibil să lucrez fără sens. Ideea sigur că este spirituală. Și la prima expoziție a mea în București și la a doua, recentă, unii au văzut, datorită acestei nuanțe albastre, ceva comun cu pictura lui Sabin Bălașa. Problema este că, pe vremea când studiam pictura sfumato în albastru, și apoi când am pictat lucrarea Pastorala astrală, la Moscova, eu nu aveam de unde să-i cunosc creația acestui artist, faimos în România. Noi nu aveam nici o legătură cu țara, eram cu totul izolați de cultura românească. Știam de Nicolae Grigorescu, de Corneliu Baba, care avusese expoziție personală la Moscova, iar Muzeul Ermitaj din Leningrad îi achiziționase mai multe lucrări. Știam și de Brâncuși, pentru că de el știe toată lumea, dar în Rusia nu-l cunoșteau nici pe Brâncuși. Vasili Sitnikov era un pictor cunoscut în Occident, cu lucrări achiziționate la Muzeul Guggenhaym din SUA, Galeria Georges Pompidou din Paris unde, împreună cu alți pictori ruși de referință, reprezenta avangarda rusă a anilor 60-70, ai sec XX.
Aveți un concept și de la el plecați?
Da, pornesc de la conceptul spiritual pentru că eu intenționam, în periplul meu la Moscova, și o căutare spirituală. Iar Moscova era, să zicem așa, sursa de informație foarte bogată. Pe mine mă interesa Adevărul pentru că mă intrigase foarte mult această temă în dialogurile lui Socrate. Dar înainte de toate, încă din liceu eram nedespărțit de un volum cu toate versurile lui Eminescu editat în România. În grafia latină, poezia lui mi se părea cu totul dintr-o metacultură superioară. După cum se știe, în Basarabia sovietică domina chirilița. Scriam și eu poezii de mai multă vreme, am fost inspirat și de poeții ruși, cum sunt S.Esenin, A.Blok sau V.Maiakovski. Cărțile mele de căpătâi pe atunci erau inclusiv Ovidiu, Apollinair, Pablo Neruda, Walt Whitman, Saint-Exupery, Hemingway. Dar, imediat după absolvire, a început să-mi placă și filosofia, iar în ce privește filosofia, nu mă despărțeam, oriunde mă aflam, de Platon, îmi plăcea să citesc mai ales despre suflet. Sigur, cărțile de filosofie erau numai în limba rusă, dar se pare că nu aveam probleme cu asta. Încercam să dibui la Hegel ideea de duh. Cumpărasem 2 volume de filosofie chineză și mă chinuiam să înțeleg ce înseamnă acel tainic thao atotpătrunzător, iar doctrina hindusă a reîncarnării și legile karmei, un volum de Yogi Ramacharaka, care la acea vreme nu circula decât clandestin, m-a dat cu totul peste cap. Așa că eu, încă de la 18 – 19 ani, am găsit că înțelesul acestui Adevăr exprimă ceva dincolo de ce există vizibil. Pe mine foarte mult mă atrăgea, mă fermeca când era vorba despre substanța fundamentală a lumii, care există, dar nu se vede.
Adevărul ca idee, ca principiu universal și ca temelie a existenței?
Această idee m-a condus și la Moscova. Am întâlnit aici un fotograf originar din Odessa, cu care m-am împrietenit. El lucra la revista Kommunist, dar nu era membru de partid și munca lui la acea revistă nu avea nimic comun cu faptul că avea o bibliotecă imensă, cu cărți foarte vechi, de dinainte de Revoluția din 1917, cărți mistice, cărți de filosofie, teosofie și yoga hindusă, iar eu permanent luam cărți de la el. În afară de asta, la Moscova circulau cărți xeroxate. Mircea Eliade, de exemplu, era tradus, dar nepublicat. Eu l-am găsit în variantă xerox la un tânăr profesor de la Universitatea Lomonosov, avea tot așa, o bibliotecă enormă. Toți pereții apartamentului de la intrare, holul, bucătăria și încă trei camere, erau acoperiți cu rafturi de cărți din podea până-n tavan. Traduceri de cărți vechi și noi xeroxate, eu le cumpăram de la el. Mă suna și-mi spunea că au apărut cărți noi, proaspăt traduse, tot clandestin. Permanent mă aprovizionam, iar eu le căram pentru prietenii mei de la Chișinău: poeta Leonida Lari, Nicolae Dabija, Andrei Mudrea și alții, le aduceam cutii pline de cărți cu trenul de la Moscova.
Făceați xeroxuri și le transmiteați celor de acasă?
Da, dar nu numai cărți xeroxate, ci și cărți de literatură română de la librăria ”Drujba”, le transportam la Chișinău. Mai târziu, această activitate entuziastă mi-a fost imputată de KGB. Mi se incrimina ”răspândirea de literatură clericală”, în special cea xeroxată, cărți teologice, cărți cu învățături spirituale în general. Eu am aderat la un asemenea grup de idei, unde era vorba de o sinteză între știință și religie, medicină și filozofie. Era vorba despre desăvârșirea personală, dar prin anumite exerciții psihosomatice. Grupul acesta ținea de învățătura sau sistemul de viață al ilustrului savant Vitali Karavaev. El avea o învățătură surprinzătoare, nouă, venind din studierea și practica yoga în decursul a mulți ani, fiind de origine rusă din Riga. Acolo, în perioada interbelică, era un centru spiritual foarte puternic, din care fîcea parte. De aceea, sovieticii când au venit, bineînțeles că l-au arestat și a făcut 10 ani la Kolîma. Dar el a rezistat, a supraviețuit. Din trei mii de deținuți aduși în miezul iernii în taiga, unde gerul atingea -50, -60 de grade și lăsați să-și construiască singuri barăcile unde aveau de stat, au supraviețuit doar 4 oameni, iar unul din ei era Karavaev. S-a întors tocmai peste 12 ani în Riga, apoi a venit cu învățătura lui la Moscova. Ca să se poată stabili în capitală, s-a căsătorit cu o moscovită și a început să adune în jurul său oameni din toate domeniile vorbindu-le despre desăvârșirea spirituală.
Mă gândesc că această nouă învățătură el o preda în cercuri restrânse.
Sigur, doar așa, în cerc restrâns. Oricum, și pe el, în mod tradițional. cum proceda securitatea de obicei cu oamenii excepționali incompatibili epocii stagnării brejneviste, îl izolau permanent la spitalul de psihiatrie. Îl închideau pentru mai multe luni, pe urmă îi dădeau drumul, apoi iar îl închideau. Era din cauză că propaga o altă idee colectivistă decât dogma comunistă! În ultima perioadă, i s-a permis să predea lecții și la Universitatea Lomonosov. Țin minte că insista mereu pe o predicție care spunea că spre sfârșitul secolului totul se va răsturna, că vom asista la o schimbare radicală și că mulți din cei care erau dizidenți vor vorbi de la tribuna din Kremlin. Lucrurile astea eu l-am auzit spunându-le prin 1977, iar ele s-au împlinit ulterior. Învățătura lui Vitali Karavaev reprezenta o sinteză despre trup și psihic, sufletul nefiind un termen științific. Avea o carte scrisă de el, care se numea Sistemul de însănătoșire a organismului cu 30 de atribute meditative, în loc de rugăciune, cum e la creștini. Vă relatez acum ceva ce ținea de viața mea interioară, care nu se referă la profesie și cu toate astea, sunt absolut legate, sunt ca roțile la un vehicul. Fără două roți nu merge nimic: viața spirituală nu e profesie, nu e meserie. Mai degrabă îndeamnă activitatea profesională la slujire, fiind cu totul altceva, dar care nu are nici o legătură cu interesele materiale. Nici slujire nu poate fi dacă nu există viață spirituală în domeniul în care activezi. În Rusia, în acea perioadă, erau doi mari învățători: Vitali Karavaev la Moscova și Porfiri Ivanov în Rostov. Ivanov era ca un sfânt nou în Rusia modernă. El s-a dezbrăcat, pe la vârsta de 28-30 de ani și a rămas așa, în șort, și toată viața, oriunde mergea, și în Moscova, el nu se îmbrăca niciodată, nici iarna la -40 de grade, umblând tot timpul desculț, iar cartea sa, ca mod de viață armonioasă, a numit-o Copilașul. Și fiecare avea școala lui. Karavaev a atins performanțe mari în practica yoghină prin exerciții fizice, de respirație profundă și meditație, dobândind revelația iluminării. Eu am practicat exerciții de respirație și în sensul acesta, când fac radiografie se vede că am plămânii măriți. Karavaev vorbea despre întinerirea neîntreruptă a organismului uman, scopul fiind evitarea îmbătrânirii și o viață îndelungată pentru desăvârșirea spirituală. Există legende despre yoghini și inițiați, care trăiesc mii de ani în corpul lor fizic, dar nu-și fac publicitate. Anume ei fac parte din protectorii și conducătorii civilizației noastre, care îndrumă omenirea pe calea benefică, transmit mesaje și pregătesc oameni care răspândesc lumina perpetuă pentru un continuu progres.
Vă referiți metaforic la ceea ce transmit ei sau chiar credeți că ei există așa cum îi descrieți dvs.?
Da, eu cred că există! În primul rând trebuie să ne gândim că tot ce ai în închipuire poate exista. Omul visează să trăiască la infinit, măcar și pe altă lume. De ce? Pentru că noi nu am avea nici ideea despre acest lucru dacă nu ar exista și pentru că la un moment dat ieșind din textul cărților începi să înțelegi lucrurile de la sine. La ce ne-ar folosi cărțile dacă noi nu am învăța din viață și din natură, direct? Este absolut fără rost să citești și să reproduci numai ceea ce citești. Citirea este exercițiul care te învață să gândești și, analizând, să înțelegi lucrurile.
Am deschis foarte multe subiecte. Este captivant să vă ascult! Aș vrea totuși să mă întorc la ceea ce a însemnat pentru dumneavoastră studiul picturii și căutarea de sine la Moscova.
În plină iarnă a anului 1977, în sălile oferite pentru artiștii plastici neoficiali, la Malaia Gruzinskaia 28, a avut loc prima expoziție a ”20 de pictori moscoviți” din rândul celor aproximativ 100 de plasticieni înregistrați acolo. Totodată, era și prima expoziție pe care am avut norocul să o văd cu acei artiști. Pictorii acestui grup au devenit ulterior foarte faimoși și, de fapt, principala atracție a publicului din metropola sovietică. Anume din acest moment am pornit să studiez temeinic la Școala Sitnikov, devenind astfel și eu parte din interiorul acestui curent. La Moscova, inclusiv expozițiile și galeriile mari permiteau studenților de la Arte să studieze și să facă copii după tablourile maeștrilor vechi. Țin minte că, în timp ce porneam acasă pictura unui portret și mă blocam la anumite momente, ceva ce nu mergea sau nu puteam depăși, atunci plecam la Muzeul de Artă Occidentală ori la Galeria Tretiakov unde îmi făceam însemnări notându-mi toate nuanțele și amestecul de culori pe care le observam. Spre exemplu, contemplând măiestria deosebită a portretelor de Borovikovski, Kiprenski, Ivanov, sau Kramskoi, îmi descriam cum e pictat, cu ce culoare, cum este trecerea culorilor complementare de la o nuanță la alta, unde se accentuează. În același timp, îmi antrenam și memoria vizuală atât de necesară pentru un pictor. La un portret am acoperit 2 pagini descriind doar ochii și în jurul ochilor cum se pictează. Veneam acasă, încercam și munceam până reușeam, altfel ceea ce realizam eu nu ar fi fost pictura mea. Acest lucru se întâmpla deja în anii de după ”metoda sfumato”, reluând din nou principiul picturii clasice. În acea perioadă de început, pentru mine, de fapt, dacă porneam un portret, acela era și studiu și portret. Porneam o compoziție – era și studiu și compoziție. Sigur, procesul poate că dura un timp mai îndelungat, timp în care se realiza tabloul, dar până la urmă reușeam să găsesc varianta potrivită. Mergeam în muzee și mă uitam, meditam la diferite compoziții, cum să rezolv, dobândind astfel cheițele pentru interpretarea problemelor din compoziția la care lucram eu în acel moment. În căutarea de sine a unui artist Studiul și Creația au loc simultan. Acesta e un proces comun nu numai al meu.
Adică, în modul acesta v-ați format și ați găsit propriul limbaj de exprimare.
Sigur, bazele au fost puse încă la colegiu. Vedeți, este vorba despre temelie. Dacă ai fundamentul, ridici pereții și casa, acum construcția depinde de fantezia ta, dar fundamentul este obligatoriu să-l zidești! Aici trebuie să ai școală și, în sensul ăsta, pentru mine colegiul a constituit temelia. Plus, am zis, școala Sitnikov, care mi-a dat finețe, iar la principiul academic mi-a lăsat amprenta fineții mai ales în portrete. Mai departe evoluând, aș putea spune că am fost marcat de principiile suprarealismului, în special de Salvador Dali și de pictura analitică a pictorului rus Pavel Filonov, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai avangardei ruse de la începutul sec. XX. Din când în când, răsfoiam un album superb cu creația lui Dali, la Biblioteca de Literatură Străină și cea Teatrală din Moscova. Iar la Biblioteca orășenească Cehov am putut găsi și comanda o carte rară care nu se editase niciodată în URSS, teoria filosofului francez Henri Bergson, editată în 1913, care i-a influențat în mare parte pe impresioniști și toată arta modernă, inclusiv pe cubiști, dadaiști și suprarealiști cu filosofia conștiinței profunde (a subconștientului) și a cunoașterii intuitive creatoare (intuiționism). Tot la Biblioteca Teatrală am avut ocazia să stau zile în șir asupra a două impresionante volume, care au însemnat pentru mine o descoperire revelatorie Viața lui Ramakrishna și Vivekananda și Evanghelia Universală a lui Vivekananda, de Romain Rolland, din opere complete editate în 1936. Care mult timp după aceea mi-au marcat profund sclipirea trăirii religioase din sufletul meu implicit cunoașterea plină de duh mistic al spațiului mirific indian atât de mult îndrăgit de mine. Ramakrishna a fost un avatar iluminat, care se afla într-un permanent extaz duhovnicesc în starea Samadhi și care a practicat în diferite perioade, alternante, cele mai mari religii ale lumii, inclusiv Calea iubirii creștine numită Bhakti, ca să demonstreze că toate religiile ating același efect mântuitor în sânul Unicului Dumnezeu care există. Pe când Vivekananda era discipolul lui Ramakrishna, ales de el, pentru misiunea de a transmite și a răspândi acest mesaj despre Un Dumnezeu al tuturor religiilor care i s-a revelat aspirând să-i unească și să facă pace între credincioșii tuturor confesiunilor de pe glob.
Împreună cu prietenii dumneavoastră artiști de la Moscova ați reușit să puneți bazele grupului ”Universul picturii”.
Din 1979 am început să particip și eu la diferite expoziții care se desfășurau în subsolul de la Malaya Gruzinskaya. În 1983 pictorul Pavel Rozenberg m-a invitat să particip la formarea grupului pe care l-am numit ”21+ -(plus-minus) de pictori moscoviți” ca o antiteză a grupului anterior zis ”20”. Din cei o sută de artiști plastici, pe parcurs, s-au organizat mai multe grupuri. Din o sută, care nici nu erau atât de mulți la număr pentru un oraș cum e Moscova! Uniunea oficială avea peste 5000 de membri, dar după 1990 au apărut 3 uniuni și fiecare avea câte 10.000 de membri.
La Malaia Gruzinskaia se afla o Asociație Sindicală a Graficienilor, care ținea de Ministerul Culturii, și pe lângă ea au fost incluși și cei 100 de plasticieni neoficiali, care organizau expoziții de pictură. Primii din ei s-au grupat cei ”20”, în 1977, după care am fost noi, formând Grupul ”21+ -“, în 1983. Cu grupul ”21+ – pictori moscoviți” am participat la 2 expoziții. În 1986, pictorul Ulan-Dmitrenko, eu și încă doi artiști plastici, valoroși și prin faptul că au fost martori participanți la expoziția-protest ,,cu buldozere” din Bitțevski park, 1974, ne-am adunat și am consolidat un alt grup, ”Universul picturii”, constituit din 17 plasticieni, împreună cu care am prezentat vreo 10 expoziții la Malaia Gruzinskaia. Câte o expoziție pe an. Așa s-a format acest grup Universul picturii, la care participam fiecare cu până la 10 lucrări. Veneau la expoziții foarte mulți oameni. Ăsta era specificul pentru Malaia Gruzinskaia, că veneau foarte mulți oameni, și era multă lume permanent. Și pe urmă, când lucrurile s-au schimbat și Perestroika a luat amploare, oamenii tot mai veneau la Malaia Gruzinskaia pentru că vedeau ceva neobișnuit, ieșit din comun, fiecare artist cu lumea lui. Fenomenul Malaia Gruzinskaia însă nu s-a mai reprodus, el a fost depășită de vreme, s-a încheiat perioada prin anii `90, s-a întrerupt și eu nu am mai văzut să aibă continuare, doar pictorii care au fost tot aceiași au și rămas, alții așa și nu au mai apărut. Între timp, școlile academice oficiale au început să dea mulți pictori meseriași, stereotip care nu se pot smulge din școală, îi formează acolo atât de scrupulos, încât ei nu se mai pot rupe de maniera deprinsă, își găsesc individualitatea doar în algoritmul învățat. Eu până la urmă am înțeles că pentru a fi tu însuți, inconfundabilîn creație trebuie să te naști a doua oară. Pictorul, după ce termină școala, trebuie să se nască a doua oară, dar puțini reușesc. Sunt puțini oameni cu har capabili să iasă din stereotipul școlii, dar majoritatea nu pot. În sensul acesta, eu aș putea spune că la Moscova m-am născut a doua oară!
În ce sens v-ați născut a doua oară?
La Moscova am crezut în Dumnezeu, chiar din primul an! Întrucât în altă direcție, peste hotare să zicem, nu ni se permitea să plecăm nicăieri, eu am plecat la Moscova, cu gândul de a căuta și a găsi Adevărul, de a căuta și a mă găsi în pictură. Căutând Adevărul, Dumnezeu m-a condus pe calea sigură, m-a dus să recunosc, chiar în decursul primului an de ședere la Moscova, ceea ce nu puteam percepe: noțiunea de Dumnezeu.
Înțelegeam și puteam să accept înțelesul drept Rațiune Cosmică, să zicem, deoarece îmi era limpede că există o putere care creează Universul și menține acest Univers, dar în sens de Rațiune Cosmică. Pe când noțiunea de Dumnezeu nu o puteam accepta. Îl consideram drept termen învechit. Și exact la un an de la venirea mea la Moscova s-a întâmplat, când m-am întâlnit cu Vladimir Petrov-Gladki și Tamara Glâtneva, discipolii lui Vasili Sitnikov, la ei în atelier, chiar la prima discuție la mine s-au rupt apele, cum se spune. Cred că aveam nevoie de un singur impuls care în cele din urmă s-a produs. Și acel singur impuls m-a făcut să recunosc noțiunea de Dumnezeu. Și adevărul a devenit Dumnezeu. Fără îndoială că Dumnezeu ia parte la nașterea duhovnicească a unui om. Iată de ce, din acel moment oportun, în ce privește credința și noțiunea de Dumnezeu, eu nu am mai avut dubii niciodată.
Ați anticipat una dintre întrebări și vă mulțumesc! Observând că multe tablouri ale dumneavoastră conțin simboluri biblice în cheie suprarealistă și știind că ați pictat, precum un Rubliov, biserica mănăstirii Ulmu, din preajma satului natal, voiam să vă întreb care este legătura dumneavoastră cu Dumnezeu, cu Divinitatea?
Am ajuns la această revelație a credinței pentru că la un moment dat m-am distanțat de cercul lui Karavaev, inclusiv și de cercul lui Sitnikov , dar prin lecțiile lor am căpătat o lărgire a conștiinței, o l arghețe a cunoașterii. Mi-au dat cuprindere, dar Dumnezeu m-a condus spre ușa îngustă, or ca să înaintezi de pe treaptă pe treaptă trebuie să te constrângi și să încapi prin deschizătura aceea precum urechea acului transcendentală. Hristos este ușa. Și așa m-a adus Hristos la biserică și chiar dacă și înainte mergeam la biserică, ea nu era în mine. Mi-era drag Hristos și chipul lui Hristos era legat de artă tot timpul, dar Hristos nu era născut în mine, în Betleemul inimii.
Dumnezeu mi-a dat, după 12 ani de ședere la Moscova, un șoc total și am reușit să mă salvez îmbisericindu-mă. Și în felul acesta, odată revenit la Biserică mi-am dat sama că pe Dumnezeu trebuie să-l cunoști pe viu! Prima dată am început să mă rog Maicii Domnului, până atunci nu. Asta trebuia: întoarcerea la biserică prin botez, aveam botezul în mine. Eu am mers la biserică cu mama de mic, ne-a botezat în Siberia, la Tobolsk, pe mine și pe sora mea, când aveam 2 ani pentru că abia atunci au putut ieși din localitatea unde eram înregistrați. S-au cununat părinții mai întâi, apoi tot atunci, ne-au botezat și pe noi, în biserica din fața pușcăriei centrale din Tobolsk, unde au stat și Dostoievski și decabriștii și Cernîșevski, cel care a scris Ce-i de făcut?
Am observat că aveți o manieră de a îmbina contrariile: umanul și divinul, demonicul și angelicul, grotescul și sublimul. Care este mesajul pe care ni-l transmiteți? Oare că dualitatea omului este și cheia mântuirii lui? Cum ne transmite și Dostoievski în opera lui: că pentru mântuire trebuie să coborâm în infern? Mă gândesc aici și la tabloul care a dat titlul expoziției dvs.: Treptele de foc.
Treptele de foc are un subiect foarte clar. Șapte trepte ale patimilor lui Iisus: botezul, ispita pe munte, unde Satana îl ispitește, propovăduirea Evangheliei, pe urmă transfigurarea, răstignirea, învierea și înălțarea. Sunt șapte trepte spre mântuire, spre îndumnezeire. Astea sunt treptele de foc pentru că duhul este în noi, focul ăla intern pe care ni-l dă Dumnezeu.
Dacă vă amintiți, fiecare om în copilărie nu ia în considerare că s-a născut, copilul știe că a fost dintotdeauna. Când i-am spus băiatului meu, încă micuț, arătându-i fotografii din istoria familiei, ”tu încă nu erai pe atunci”, el m-a întrebat: dar unde eram când nu eram? Copilul nici nu-și poate închipui că nu a fost vreodată, copilul nu are ideea asta. Dar de ce? Pentru că este sămânța lui Dumnezeu în noi, care este Eul nostru, pe care îl are și Dumnezeu și tot Eu se numește. Și în primul rând El este Eu și apoi noi sau tatăl biologic are eu și-mi oferă și mie, dar el are de la Dumnezeu. Deci noi avem în noi potența veșniciei și asta ne dă în conștiință dovada că avem posibilitatea de a fi eterni, dar nu ca trup, ci ca spirit în trup. Trupul moare, spiritul rămâne pentru că spiritul este dat de Dumnezeu, este din Dumnezeu, iar Dumnezeu nu moare niciodată, El a existat dintotdeauna, ceea ce noi nu ne putem închipui pentru că suntem făcuți. Nici copilului nu-i putem răspunde unde era înainte de a fi pentru că noi suntem creați, iar cel creat nu-l poate gândi pe creator. La una din expozițiile fiului meu, a luat cuvântul Vasile Andru, care a spus: pictorul are misiunea să ne conecteze la divin. Asta este ceea ce fac și eu. Dar cum? Fiecare tablou cu povestea lui. Există o rugăciune rusească, care explică cum să faci orice faci. Am învățat-o de la un bun prieten clarvăzător din Petersburg: Dumnezeu Iisus Hristos înainte, Maica Domnului după el și îngerii de-a dreapta și de-a stânga, iar eu după ei. Cu această rugăciune ies de fiecare dată din casă, cu ea întreprind orice lucru. O interpretare surprinzătoare a tabloului Fără greș a dat-o un om care timp de 12 zile a venit la expoziție și s-a închinat la tabloul Fulgerul Parusiei sau A doua venire a lui Hristos.
În ultimele zile s-a închinat și la tabloul Fără greș care reprezintă o fată cu niște mâini din spate care-i acoperă ochii iar ea întinde o praștie încărcată cu un zar spre public. l-am întrebat de ce s-a închinat și la ăsta? La celălalt înțelesesem. Și el a spus că pe zar este semnul numărului 7, un asemenea zar defapt nici nu există, sunt doar până la 6 puncte. Numărul 7 îl indică pe Dumnezeu. Numai cu Dumnezeu înainte poate fi fără greș. Doar punându-l pe Dumnezeu înainte vei ajunge acolo unde vrea Dumnezeu și, de fapt, unde ai vrut tu întotdeauna, dar nu știai că vrei. Zarul acesta înseamnă ieșire din situație. Pentru că să fi pus în praștie pur și simplu o piatră era fără rost, nu-i dădeam dezlegare compoziției. Uneori vine ideea unei compoziții și te șochează ca aparență, dar vrei să o realizezi neapărat. În fine, crearea unui tablou este magie. Reiese că și efectul asupra publicului va fi magic. Fiecare compoziție comportă în sine, prin linii și forme, fie abstract sau figurativ, formula unui concept. Problema survine dacă acest concept este benefic ori malefic. Eu sunt obișnuit, într-un fel sau altfel, să dau dezlegarea. După șocul spiritual pe care l-am avut, a apărut vederea structurii subtile în tablouri. Dacă tabloul reprezenta ceva demonic, eu nu puteam nici să mă uit la el. Din acel moment, eu am început să caut în orice subiect pe care îl pictam ca să aibă o dezlegare interioară, să nu fie închisă în sine, cum ar fi o ieșire din impas ori fatalitate. Compoziția poate avea o înlănțuire de imagini depresivă dar dacă autorul nu-i dă deschidere, parcă își leagă singur ceva pe suflet, dar dacă îi dă ieșire, asta înseamnă că îi dai pozitivul, care scoate starea de viață din impas. Eu am reprezentat un zar cu 7 puncte, iar omul acela a făcut din asta o interpretare a credinței în Dumnezeu. Și pe mine rezumatul lui m-a surprins, el mi-a descoperit ceea ce eu am întruchipat! Eu lucrez din intuiție, dar am starea aceea pe care mi-a spus-o el, că tind spre Dumnezeu, de aceea am pus 7 puncte. Aceasta înseamnă dezlegarea. Eu am pictat compoziția ca pe o revelație a unui semn intuit, dar el mi-a mărturisit că, de fapt, este vorba despre semnul care-l indică pe Dumnezeu. Mi-a părut bine de această coincidență. Acel om a citit fără să mă întrebe nimic. El s-a dus direct la tablou și a îngenuncheat, asta înseamnă că are har, are verticalitate. Cu omul care nu are acumulat nimic duhovnicesc nici nu ai ce să discuți. Credința îți deschide încă o vedere. Credința în Dumnezeu aduce diapazon și profunzime. Dacă nu o ai, nu înțelegi, nici nu cuprinzi, nu poți savura lumea în calitatea ei substanțială.
Și în multe din tablourile dumneavoastră o cheie a mesajului este divinitatea, legătura cu Dumnezeu.
Am spus, da! Îndumnezeirea omului prin diferite ipostaze compoziționale.
Aș vrea să vă întreb, pentru că am remarcat că și fiul dumneavoastră a moștenit talentul, și în contextul a ceea ce ați spus referitor la ceea ce exista dinainte de a ne fi născut, a existat un talent în dumneavoastră pe care l-a moștenit și fiul. Sigur, ca orice artist, va avea calea lui, dacă nu o are deja, dar vă întreb: v-ați gândit să pictați împreună? Vă regăsiți conceptual în pictură?
Fiul meu Leon-Alexandru a pictat diferit chiar de la bun început, din copilărie, acesta s-a văzut chiar de la prima expoziție pe care a avut-o între 8-9 ani.
Sora lui Ruxandra pictează și ea și este foarte greu să te găsești având influențele astea și de la părinți și de la soră. Dar e clar un lucru: el din start a făcut ceva diferit! El din prima a avut pensulația lui. Și asta pe mine m-a atras, m-a fermecat. L-am susținut și l-am îndrumat să meargă pe ceea ce are el. Și este straniu pentru mine faptul că el pictează în stilul de la Malaia Gruzinskaia, nu acum, ci cât a fost în copilărie. Cum s-a transmis lucrul ăsta? E un miracol, ceva nativ. Acum altceva pictează, el a terminat și Masterul, de acum este profesionist ca să zic așa. Dar e important cum a început de mic. Și lucrările lui sunt pline de culori, culori și idei! Și Leon și Ruxi, spre satisfacția mea, au moștenit nu numai talentul artei dar și dragostea de adevăr și credință.
Dar împreună v-ați imaginat pictând vreun tablou, care să vă unească conceptual?
Da, mi-am imaginat, dar lucrăm diferit și în sensul acesta este mai greu să pictezi un tablou, eu nu am insistat și nici nu insist. El merge pe calea lui, are simțul lui. Altceva este ceea ce ne unește – credința și viața spirituală. El are aceeași tendință spre mistică și Dumnezeu. A lucrat puțin abstract în perioada de masterat, dar acum el caută de la abstract spre figurativ, care să indice tendința spirituală. Iar spiritual nu se poate reda fără figurativ. Sunt strâns legate ori te reduci numai la simboluri.
“Vârsta minunată” – Plener 2012, Galeria Nagornaya din Moscova
De altfel, dacă e numai abstract se limitează la estetică, care poate fi formidabilă. Frumusețea este calitatea lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu. Este un atribut al lui. Tot ceea ce este creat de Dumnezeu este frumos. Și Dumnezeu este frumos, dar ca esență ideatică, nu ca obiect. Frumosul este la Dumnezeu, dar nu poți spune: Dumnezeu este frumos, Hristos este frumos. Da, Hristos este frumos, dar frumusețea Lui o constituie în special ”vestea cea bună” despre mântuire. Mie îmi place și chiar savurez uneori structura, combinațiile de culori abstracte atât de frumos găsite. Tot prin intuiție se obțin, dacă nu e intuiție nu poți lucra în nici un fel! În Occident, unde prevalează orientarea epocii post creștine, abstracția este actuală și la noi prevalează curentul nonobiectivist, dar cu toate astea, pe mine, continuă să mă inspire cultura creștină.
Și se pare că fiul, deși este foarte tânăr, a descoperit sau l-a simțit pe Dumnezeu mai repede decât a venit la dumneavoastră acea revelație divină.
Da, de cum s-a născut, ca și fiica. Cineva a fost surprins că eu mă înțeleg bine cu copiii mei, spiritual, că suntem în aceeași idee. Pentru mine este firesc, copilul deprinde ceea ce vede la părinți. Nu neapărat biserica, dar atmosfera de acasă. Depinde și ce copii ți-a dat Dumnezeu!
Sunteți o familie de artiști! Ați pomenit de frumos și am citit chiar pe pagina dumneavoastră de Facebook că ați închinat tablouri frumoasei dumneavoastră soții. V-a fost atâția ani alături și ați descris-o ca fiind frumoasă, răbdătoare și generoasă. Cum ați cunoscut-o pe soție? Ce v-a fermecat la ea?
Soția mea, Iulia, este din aceeași localitate, din Ulmu. Sigur că mi-a plăcut chipul ei frumos, că prima impresie este cum arată, mai ales pentru un artist. Dar am apreciat la ea nu doar frumusețea, de care repede te plictisești la câte o femeie de cum începe să vorbească. Dar mie mi-a fost dragă întotdeauna. Contează și cum gândește, ce preferințe are, ce citește și cum te poți înțelege. În vremea aia ea era la Facultatea de Limbi Străine de la Chișinău. Citea mult și îi plăcea ca atare cartea. Ceea ce prețuiam și eu.
Ne-am întâlnit în Ulmu. Era anul întâi și ea era komsomolistă, iar eu veneam cu misticismul meu, cu credința în Dumnezeu. Eu vorbeam împotriva sistemului sovietic, iar ea întreba: cum de îndrăznești să vorbești lucruri din astea? Nici 18 ani nu avea. Așa ne-am cunoscut. La noi în localitate nu a fost închisă biserica și eram obișnuiți de mici copii cu biserica, cu credința. Se pare că în alte sate, unde biserica nu era deschisă, copiii creșteau distanțați de credință. Dar în sat la noi era cât de cât existentă, reală pentru toți, de Paști era plină curtea bisericii, oamenii veneau la Înviere. Așa că oricum s-a obișnuit, a venit la Moscova, a intrat în cercul prietenilor și cunoscuților în care mă aflam eu și a acceptat foarte repede viața mea de acolo. A locuit cu mine la Moscova după ce a terminat facultatea.
Și o ultimă întrebare: dacă ar fi să zugrăviți acest an 2020, cum ar arăta tabloul? Și dacă ar fi să alegeți o temă biblică, cum ar arăta această năpastă de an?
Eu, o perioadă destul de îndelungată, fiind la Moscova singur, încă nu venise soția, nici nu ne cunoșteam, locuiam în camera aia mică și aveam niște vise urâte în care mi se arăta că eram urmărit de demoni. Visam că sunt la Ulmu noaptea intrând în curte, dar pe la spatele meu îmi dădea târcoale un demon. Mă lua groaza! În bezna nopții când e întuneric și ieși, știi că nu e nimic, dar tot te simți urmărit, te uiți, ai o îngrijorare. Dar la mine era ca o spaimă groaznică din care mă trezeam urlând de fiorii care mă luau. Am rămas să dorm, odată, la un prieten la cămin și noaptea am țâșnit din somn cu un răcnet sinistru din cauza acestui coșmar. Altădată visam că zbor, pe un drum al copilăriei mele, planam deasupra pământului, iar deasupra mea îmi imita mișcarea un mare demon. Ca în tabloul lui Vrubel, sursa lui de inspirație fiind Demonul lui Lermontov. Am avut mai multe vise cu demoni. Iată, asta se întâmplă acum!
Lumea parcă planează îngrijorată înainte și demonul o urmărește deasupra. Este demonul secolului, demonul anului. Foarte bine se asociază cu visele acelea ale mele, numai că eu demult nu mai visez demoni. A fost o perioadă când eu aveam credința în Dumnezeu, dar încă nu-l cunoscusem viu pe Hristos. Apoi și aceasta a venit, la 33 de ani.
O vârstă hristică!
Atunci, la 33 de ani și jumătate, pot să mărturisesc, s-a născut Iisus Hristos pentru mine, în inima mea. A fost ca o iluminare, o conștientizare deplină a Sfintei Scripturi, așa cum a pictat-o și Rubliov. Dacă nu era în el vie Sfânta Treime el nu putea să o picteze astfel încât chipu-i iconic sacralizat să rămână recunoscut în lume. Nu putea să devină Sfânta Treime pe care o cunoaștem noi de la Rubliov fără o asumare interioară a ei. Și până atunci a fost, dar el a redat-o concis și este imaginea Sfintei Treimi de la Rubliov, pe care o cunoaște toată lumea ortodoxă. Revelația lui Hristos și a Sfintei Treimi!
Odată cu revelația v-ați născut a doua oară!
La 33 de ani, da! S-a împlinit Sfânta Treime pe viu. Că una este când o cunoști cu rațiunea și alta este când se află la tine în inimă. Poți să mergi la biserică și să nu ai nimic cu Hristos. E una să-l gândești și alta e să-l trăiești pe Hristos. Este cert că trebuie să ai biserică, cum se spune că noi, familia, trebuie să fim o mică biserică sau să avem biserica în noi.
Vă mulțumesc, domnule Guțu, pentru acest interviu de viață!
