Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice și director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste la Universitatea Maryland (College Park, zona metropolitană Washington, DC). În 2006 a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este autorul a numeroase cărți, inclusiv “The Devil In History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”. În luna mai 2018, Cambridge University Press va publica volumul scris de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan, “Romania Confronts Its Communist Past: Democracy, Memory, and Moral Justice” – https://www.cambridge.org/core/books/romania-confronts-its-communist-past/28926C6EF1F3311ACEF9C25A3A3E89E6
Anul 2019 va marca primele trei decade de la înfăptuirea revoluțiilor anticomuniste în Europa de Est. Care sunt coordonatele unei radiografii societale și politice a transformărilor survenite pe durata acestor trei decenii de istorie post-comunistă?
Cel mai importat lucru este că ideocrația partocratică s-a destrămat în toate aceste state. Există acum pluralism, chiar dacă el este amenințat de resurecția populismelor etnocentrice și a altor curente care se opun societății deschise. Dar acest lucru putea fi și a fost anticipat. Nu propun un optimism exagerat, ci doar o recunoaștere a unor fapte empiric demonstrabile. Noile autoritarisme pot fi momente pasagere, vom vedea. Nu trebuie subestimate, dar nici nu trebuie privite drept o fatalitate. Altfel spus, cred că acel coșmar post-comunist despre care a scris, cândva, Vaclav Havel poate fi depășit prin luciditate, cunoaștere și curaj civic. Ori, dacă vreți, prin common sense, prin cultivarea decenței și a civilității.
Sunteți de părere că factorul temporal are vreun impact asupra percepțiilor de masă legate de regimurile comuniste? Cu alte cuvinte, au modificat cei aproape 30 de ani istorie modalitatea în care publicul se raportează la regimurile comuniste?
Memoria, fier ea individuală sau colectivă, nu este statică, înghețată. Pe măsură ce ne îndepărtăm de o situație istorică este normal să apară un fel de ceață, o imagine tot mai vagă a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dar tocmai de aceea există muzee, cărți, comunități anamnestice.
Putem considera derapajele în materie de stat de drept ca fiind un efect inerent al sincopelor sistemice pe baza cărora s-au edificat regimurile democratice din Europa de Răsărit?
Moștenirile leniniste sunt prezente în toate aceste țări. Leszek Kolakowski vorbea desre ruine mișcătoare în sensul că, deși prabușite, edificiile totalitare nu sunt integral defuncte, își fac simțită prezența asemeni stafiilor.
Nu puține sunt cazurile în care dictatura comunistă a fost înlocuită de autocrație. Este aceasta o dovadă a faptului că apetența pentru absolutism nu se pierde, ci se transformă conceptual? Este spațiul ex-sovietic un exemplu concludent în acest sens?
Aș distinge aici între diversele regiuni: Asia Centrală, Țările Baltice, Ucraina, Federația Rusă, Belarus, Moldova, Balcanii, Europa Centrală. Aș evita generalizările grăbite. Nu cred într-un fel de apetit inexorabil pentru absolutism, dar, evident, contează imens prezența unui trecut democratic utilizabil, acel usable past despre care a scris Tony Judt, a unor tradiții constituționale care să îngăduie și să favorizeze implantarea și vitalitatea practicilor democrației liberale.
O altă componentă majoră a fostului lagăr comunist rămâne apetența pentru figurile paterne transfigurate în liderii cu puteri cvasi-supreme în stat, cărora în cele mai multe cazuri le revin culturi sacerdotale mai degrabă apropiate de regimurile defuncte. Ce demonstrează acestă stare a lucrurilor?
Îndeosebi în vremuri întunecate, se naște dorința de identificare cu cel pe care Erich Fromm îl numea „salavatorul magic” (magic savior). Când individul este descumpănit, când sistemele sale referențiale se zguduie, asemenea profeți câștigă teren. Democrația liberală este, prin definiție, procedurală și previzibilă. Politica oraculară este întemeiată pe exploatarea miturilor și pe promisiunea miracolelor. Adăugați la aceste teme utilizarea demagogică a resentimentelor etnice ori sociale, romantizarea unui trecut nebulos și diabolizarea Celuilalt. Populismul este, în fond, un cult al rădăcinilor atavice, al unei comunități originare în care individul ar fi fost pasămite scutit de anxietăți și de alienare.
Este ideea de lider carismatic și comanditar un element de nostalgie după centralismul comunist? În ce măsură demonstrează cantonarea publică într-o circumspecție cu privire la ideea de a dispune în nume propriu de propria persoană?
Autonomia persoanei a fost negată și torpilată de totalitarismele veacului trecut. La fel, islamismul revoluționar și populismul fascistoid al zilelor noastre pariază pe această teamă de a gândi și acționa independent de instanțele auto-desemnate drept custozii fericirii noastre. Astfel se explică nostalgiile pentru Stalin, Ceaușescu, chiar mai puțin malignul Tito.
Putem considera, în lumina celor expuse mai sus, disoluția marxism-leninismului ca o etapă de intrare într-o etapă post-leninisită pentru statele în cauză?
Am scris mult pe acest subiect, aș trimite si la lucrarile unor Ken Jowitt și Stephen Kotkin. Marxism-leninismul a fost un substitut secular pentru religiile tradiționale, a avut propriul ethos, a sanctificat scopul final în numele căruia se puteau comite oricâte orori și atrocități. Criza ideologică a fost aceea care a distrus sistemele mitocratice. Iluziile de-odinioară s-au năruit, ideologia oficială era sterilă, descărnată, agonică. Reîntoarcerea la un asemenea proiect ideologic este greu de închipuit, dar, cum vedem în Rusia, Ungaria, Polonia, România, apar ideologii de tip ersatz, noi forme de colectivisme autoritare.
Nu în puține situații căderea comunismului a însemnat mai degrabă o schimbare generațională și pur imagistică, o formă de totalitarism (comunism) fiind înlocuită cu alta (autoritarism). Dată fiind situația, putem privi ideea de lustrație drept un element pur simbolic?
Lustrația fost un demers diferit de la țară la țară. În unele părți a rezolvat probleme legate de asumarea trecutului traumatic, în altele le-a complicat. Dar decomunizarea ca acțiune politică, socială, legală și morală mi se pare un sine qua non. Priviți Rusia și veți fi de acord: faptul că nu s-a făcut nimic în direcția condamnării Vechiului Regim explică în mare măsură succesul putinismului. Aș mai adauga ceva: O democrație fără memorie este una văduvită de propria-i identitate.
Având în vedere faptul că încă întâlnim democrații est-europene instabile, considerați că ideea de tranziție rămâne un proces în perpetuă desfășurare, sau exemplele respective demonstrează eșecul cu desăvârșire al instaurării democrației?
Tranziția este un concept destul de maleabil. Aș spune doar că e bine să distingem între democrațiile consolidate și cele încă fragile. Surpriza ultimilor ani, nu tocmai agreabilă, a fost și rămâne avansul autoritarismelor populiste, adeseori kleptocratice. Greu de spus cât va dura acest recul non și chiar anti-democratic. Unii vorbesc despre un fel de extenuare democratică, de oboseală, de plictisul democratic. Eu unul cred în continuare că există un magnetism al valorilor liberale și că individul uman preferă autonomia heteronomiei, sclaviei.
Idealul care a legat Revoluția Ungară din 1956 Primăvara de la Praga din 1968 rămâne dezideratul unei umanizări a socialismului. Sunt transformările prin care a trecut regimul de la Beijing după era maoistă o manifestare a acestui obiectiv expus de maghiari și cehoslovaci?
Nici vorbă. Revoluția Ungara a dus la restabilirea pluripartidismului și la renașterea societății civile. La fel, Primăvara de la Praga a însemnat libertatea de expresie, renunțarea la mistica rolului conducător al partidului comunist, despărțirea de osificatele dogme bolșevice, reabilitarea adevărului istoric. China este, cum scria cineva, o Republică Populară a Amneziei. Politic vorbind, este o dictatură a partidului unic. Cine îndrăznește să o desfidă, precum laureatul Premiului Nobel pentru Pace, precum regretatul Liu Xiaobo, suferă consecințele prigoanei.
