ALINA BÂRGĂOANU, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA): ““Noua dezordine informaţională” îşi are originea în online, în posibilităţile nebănuite de amplificare tehnologică a conţinutului. 

Alina Bârgăoanu, profesor universitar doctor, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, rector al SNSPA în perioada 2012 – 2014; expert în cadrul grupului la nivel înalt pentru combaterea ştirilor false (Comisia Europeană); autor, coautor și editor al mai multor cărţi de specialitate, dintre care menţionăm: Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration (2017, coautor); United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes towards Europe in the Context of the Crisis (2105, coeditor), The Crisis of the European Union (2013, coeditor), Comunicarea în Uniunea Europeană. Modele teoretice şi aspecte practice (2011, coeditor), Examenul Schengen. În căutarea sferei publice europene (2011, autor), Fondurile europene. Strategii de promovare şi utilizare (2009, autor); Istoria comunicării (2007, coautor); Tirania actualităţii. O introducere în istoria şi teoria ştirilor ( 2006, autor); Mass media şi societatea (2003, coautor), Geopolitica (2001, coautor), fondator al Center for EU Communication Studies, SNSPA și al revistei online Convorbiri Europene (www.convorbirieuropene.ro); bursier Fulbright (2001- 2002).

Recent ați fost numită expert în cadrul grupului la nivel înalt constituit pentru a contribui la dezvoltarea unei strategii la nivelul Uniunii Europene în vederera combaterii fenomenului fake news. Dacă ar fi să oferiți o definiție pentru acest fenomen, care ar fi aceasta?

Termenul de „fake news” este unul neîncăpător, posibil chiar înşelător. Înşelător deoarece a ajuns să desemneze ştirile/ informaţiile cu care cineva nu este de acord, un tip de perspectivă ostilă a mass media cu privire la o personalitate politică, la un subiect de pe agenda publică. În fapt, avem de-a face cu un fenomen mult mai amplu decât cel al “ştirilor false”/ “ştirilor plauzibile” .Termenii mai potriviţi/ mai cuprinzători ar fi: dezinformare digitală, digital misinformation (greu de tradus în limba română – informare eronată fără intenţie), dezordine informaţională, chiar dezordini informaţionale.

Aşa cum încerc să arăt în toate intervenţiile mele publice şi aşa cum am încercat să conving şi colegii din cadrul High-Level Expert Group de la Comisia Europeană, fenomenul dezinformării nu este unul nou, el este congenital apariţiei mass media, capacităţii acestora de a răspândi informaţii/ ştiri fără ca noi să mai putem avea acces direct la ceea ce se întâmplă. Este ceea ce numesc dezinformarea 1.0: un amestec de fapte şi opinii, de pseudo-fapte şi interpretări extravagante, actualităţi şi istorioare din trecut, zvonuri, minciuni, teorii conspiraţioniste; totul însotit de fotografii, caricaturi, filmuleţe care ilustrează sau distorsionează textul etc.

Ce aduce nou perioada actuală este cuplarea tuturor acestor lucruri cu tehnologia, cu revoluţia tehnologică, producând ceea ce am putea numi “dezinformarea de nouă generaţie”, “dezinformarea 2.0”. Saltul de la dezinformarea 1.0 la dezinformarea 2.0 a fost făcut ca urmare a apariţiei şi exploziei reţelelor/platformelor sociale, a posibilităţilor oferite de tehnologie în ceea ce priveşte amplificarea. Ceea ce aduce nou perioada actuală şi ne permite, chiar ne obligă să vorbim despre dezinformarea 2.0 este amplificarea tehnologică. Amplificarea tehnologică se realizează în cel puţin trei modalităţi, toate legate de noua infrastructură de comunicare creată de platformele sociale:

• prin comportamentul nostru digital pe platformele sociale (orice reacţie a noastră pe platformele sociale contribuie la amplificarea conţinutului cu care interacţionăm; orice like, react, comment, share, tweet, retweet, friend, unfriend, block, follow, unfollow);
• prin intermediul conturilor contrafăcute, al uzinelor de like-uri, al reţelelor de influenceri-i (adevăraţi sau fabricaţi);
• prin ceea ce se cheamă “segmentare de precizie”, “segmentare computaţională”, prin care mesajele vin ţintit către noi, ţinând cont de profilul nostru digital, de amprenta digitală pe care o consolidăm – conştient sau nu – cu fiecare click (vezi şi recentele “dezvăluiri” despre prelucrarea, de către firma Cambridge Analytica, a milioane de conturi şi de profiluri online, agregarea şi transformarea lor într-o “armă” în ceea ce se cheamă “data war”).

Care sunt cele mai eficiente metode de a combate fenomenul fake news?

Cred că, pentru a putea vorbi despre “contracararea” sau “combaterea” fenomenului de dezinformare digitală 2.0 (termen pe care, aşa cum am spus, îl prefer celui de “fake news”) este esenţial să îl definim şi să îl înţelegem cât de cât corect. Adică, să înţelegem că el este congenital legat de apariţia şi explozia reţelelor/ platformelor sociale. Apoi, să înţelegem mecanismele prin care are loc amplificarea tehnologică, cele trei despre care am vobit, posibil şi altele. O precizare, pentru a nu fi înţeleasă greşit: faptul că dezinformarea digitală îşi are originea în mediul … digital şi este congenital legată de apariţia şi explozia platformelor sociale, de posibilităţile de amplificare tehnologică nu echivalează cu a spune că mass media tradiţionale nu intră şi ele în jocul dezinformării, al amplificării. Se poate vorbi despre o “reuşită” a unui demers de dezinformare doar atunci când mesajul – creat, produs, distribuit şi amplificat pe reţelele sociale – este preluat, într-un final, şi de mass media tradiţionale. Ceea ce încerc să relev este faptul că “noua dezordine informaţională” îşi are originea în online, în posibilităţile nebănuite de amplificare tehnologică a conţinutului.

Revenind, pentru a putea aspira la o minimă apărare în faţa “dezinformării 2.0”, avem nevoie de:

• cercetarea riguroasă a fenomenului (pentru a trece de speculaţii, de impresii, de acuzaţii pur şi simplu);
• conştientizarea unor lucruri simple, legate de impactul pe care comportamentul nostru digital îl are asupra amplificării conţinutului digital (alfabetizare media, dar şi alfabetizare digitală, alfabetizare în ceea ce priveşte big data, alfabetizare emoţională);
• stimularea unor schimbări în ceea ce priveşte raportarea la tehnologie;
• măsuri care să conducă la restabilirea încrederii în instituţiile tradiţionale ale societăţii modern (şcoală, guvernare), a încrederii în expertiză.

Cum se manifestă fenomenul fake news în România?

Nu cred că există particularităţi majore privind modul în care se manifestă dezinformarea 2.0 şi dezordinea informaţională în România. Cred că, şi în România, amplificarea conţinutului digital (adevărat sau fals, aproape că nici nu mai contează, amplificarea face ca respectiva distincţie nici să nu mai opereze) se face prin toate cele trei metode despre care am vorbit (comportament digital, amplificare artificială prin conturi false, uzine de de generare a engagement-ului şi segmentare de precizie/ segmentare computaţională). Rezultatul acestor metode (ultimele două – amplificare artificial şi segmentare computaţională – aplicate de profesionişti, de foarte buni profesionişti):

• indignări, panici emoţionale şi cruciade morale;
• anularea oricărei posibilităţi de dialog;
• absenţa tronsonului de mijloc al societăţii, ruperea ei în două jumătăţi la fel de indignate şi la fel de deconectate de fapte;
• perspectiva binară asupra lumii/ României: noi vs. ei, tineri vs. persoane în vârstă, pro-europeni vs. anti-europeni şi multe alte exemple de astfel de tipologii excesiv de simplificatoare şi foarte periculoase;
• anularea oricărei responsabilităţi în ceea ce priveşte amplificarea unui conţinut; amplificarea lui doar din cauză că este “cool”, că este “anti”, că este în concordanţă cu ceea ce credem deja (fără să ne punem problema cum de suntem expuşi tocmai la acele mesaje care intră în concordanţă cu frustrările, complexele şi anxietăţile noastre);

Care sunt factorii care favorizează dezvoltarea acestui fenomen în România?

Cred că, în plus faţă de alte contexte sociale şi culturale, în România îşi pun amprenta unele fenomene precum:

• nesiguranţele şi complexele noastre istorice; felul în care, la nivel colectiv, pendulăm între raportări extreme, “suntem cei mai deştepţi din univers” sau dimpotrivă, creează un teren fertil pentru răspândirea şi amplificarea unor mesaje;
• un anumit tip de imaturitate emoţională: suntem, cred eu, destul de predispuşi la bombardamente emoţionale, ne pierdem repede “uzul raţiunii”, avem dificultăţi în a ne decupa şi conştientiza interesele – la nivel personal sau al întregii comunităţi; este într-un fel fascinant modul în care reuşim să ne indignăm pe subiecte care nu ne privesc, sau care au, în mod vădit, un caracter izolat, relative unic, şi nu reacţionăm în nici un fel în momentul în care interese ale noastre, ale familiilor noastre, ale copiilor noştri, ale comunităţilor în care trăim sunt afectate, chiar atacate;
• un tip cosmopolitism, apetenţă pentru modă; dezinformarea 2.0 prinde foarte bine în România deoarece spiritul nostru critic în legătură cu ceva ce este la modă (în acest caz, Internetul, Facebook-ul – care a ajuns să simbolizeze Internetul, online-ul, digitalul) este, în mare măsură, suspendat tocmai de această raportare uneori imatură;
• absenţa unor surse de autoritate în societate; raportarea noastră la ideea de “lider”, de “expertiză”, “autoritate”, “prestigiu” este una destul de problematică; retorica “anti” şi absenţa unor ancore – profesionale, intelectuale – ne pot face să alunecăm destul de uşor în post-adevăr.

Cine sunt promotorii acestui fenomen? Care este scopul?

Pentru a putea vorbi despre promotori, ar trebui să sistematizăm puţin fenomenul, aria lui de manifestare; să examinăm, de exemplu, dacă avem de-a face cu zona electorală, politică sau geopolitică; dacă avem de-a face cu zona financiară sau a intereselor comerciale, economice, în general; dacă avem de-a face cu zona de sănătate.

Aşa cum am spus, dezinformarea 2.0 se realizează printr-o mega amplificare tehnologică: conturi prefabricate, generare automată de engagement (like-uri, reacţii, comentarii, distriburi), segmentare de precizie, segmentare computaţională. Dar, în cele din urmă, totul se întâmplă pe baza “naivităţii” noastre (“unwitting Americans”, fraza procurorului american Mueller). În plan personal, devin, întotdeauna, foarte prudentă, atunci când sunt bombardată cu acele tipologii binare despre care v-am spus, devin foarte prudentă în legătură cu cei care le împrăştie şi le amplifică.

Cum ar trebui să procedeze utilizatorul de internet în momentul în care depistează o platformă de fake news?

Problema “platformelor de fake news”, adică a site-urilor total contrafăcute, care nu sunt, de multe ori, asumate de nimeni şi care propagă ştiri false, teorii conspiraţioniste, zvonuri, conţinuturi senzaţionale este, după părerea mea, relativ marginală. În sensul că astfel de “platforme”, cum le spuneţi, sunt mai uşor de identificat, de combătut, de ocolit. Sigur, rămâne întotdeauna problema când “pseudo-informaţia” de pe astfel de site-uri începe să pătrundă în mainstream-ul informaţional, fie că vorbim despre un mainstream digital, sau de un mainstream al instituţiilor tradiţionale de presă. De aici şi preocuparea mea  majoră – dezinformarea 2.0 de tip mainstream, ceea care nu poate fi atât de uşor etichetată ca fiind “dezinformare”; mă preocupă, aşa cum am spus, modalităţile de amplificare tehnologică şi, deopotrivă, panicile emoţionale şi cruciadele morale, părerile extreme (“wild views” despre care vorbea istoricul britanic Niall Ferguson), perspectivele binare asupra lumii, linşajul digital, mesajele propagate şi amplificate doar în virtutea faptului că sunt “anti”, “cool” sau în virtutea faptului că “aşa cred eu”).

Există, în prezent, legislație adecvată pentru a combate fenomentul fake news?

Cred că actualul cadru de reglementare – din orice democraţie liberală – este puţin pregătit pentru a face faţă fenomenului de dezinformare digitală 2.0, mai ales în ceea ce priveşte infrastructura tehnologică de amplificare. Şi, oricum, orice demers de reglementare se loveşte instantaneu de problema libertăţii de exprimare, a libertăţii presei – principii sacre ale democraţiilor liberale. De aceea, consider că în nici un fel eventualele măsuri de reglementare nu ar trebui să vizeze conţinutul, ci mecanismele tehnologice de amplificare (tehnologiile, instrumentele şi practicile de amplificare). Am în vedere o mai mare transparenţă, din partea platformelor sociale, în ceea ce priveşte funcţionarea algoritmilor, colectarea şi agregarea datelor comportamentale, sursele de finanţare, publicitatea politică, conturile fabricate, comerţul cu conturi fabricate şi cu “fake followers” sau “fake influencers”.

Cum se manifestă fenomenul la nivelul altor state europene?

Iertaţi-mi caracterul expeditiv al răspunsului: exact ca la noi. Întreaga lume occidentală – şi nu numai – este prinsă în noile conflicte, contradicţii şi prefaceri asociate epocii digitale – conflictul informaţional, epistemologic (vezi noţiuni precum “fapte alternative”, “post-adevăr”), data warfare.

Tinerii folosesc cel mai mult internetul si noile tehnologii. Ce măsuri de prevenție ar trebui adoptate de mediul academic astfel încât tinerii să nu devină victimele acestui fenomen?

Este adevărat că, dacă adjudecăm ideea că dezinformarea 2.0 este congenitală mediului digital şi platformelor sociale, rezultă că tinerii sunt cei mai predispuşi acestor fenomene. Dar, până la ajunge la tineri şi, în general, la utilizatorul final, naiv sau nu, „unwitting sau nu”, trebuie să ne punem probleme mai ample:

• Cum se manifestă (în România şi în alte părţi) acest fenomen al amplificării tehnologice?
• Care sunt sursele de producere şi de amplificare a dezinformării?
• Cât din conţinutul digital este organic şi cât este amplificat artificial?
• Există, în România, demersuri similare celor realizate de Cambridge Analytica, în contextul refererendum-ului pentru Brexit şi al ultimilor alegeri prezidenţiale din SUA?

După aceea, ne putem pune întrebări cu privire la liderii noştri (nu numai liderii politici de la nivelul cel mai înalt), ce fel de perspective asupra lumii şi asupra României împărtăşesc, ne atrag în capcane „binare”, ne unesc, ne dezbină?

Şi abia apoi putem ajunge la măsuri care ar viza utilizatorul final: conştientizarea impactului pe care îl are comportamentul nostru digital asupra amplificării, practicarea unui tip de scepticism emoţional, diversificarea „dietei” informaţionale (online, mass media tradiţionale, conversaţii cu prieteni, dar şi cu cei care depăşesc cercul de vârstă sau de prieteni).

Credeți într-un soi de CNA al internetului?

Cred, aşa cum am spus deja, într-o mai mare transparenţă a ecosistemului digital în ceea ce priveşte: sursele de finanţare, modalitatea de generare a veniturilor, funcţionarea algoritmilor, colectarea şi agregarea datelor comportamentale, tehnologiile şi practicile privind “segmentarea computaţională”, publicitatea politică, conturile fabricate, comerţul cu conturi fabricate, cu “fake followers” sau “fake influencers”.