Emilia Ivancu este un universitar român, precum și poetă și traducătoare. În prezent, este lector de limba și literatura română la Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznań, Polonia, dar are și un post rezervat la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Teza ei de doctorat este o contribuție în domeniul studiilor postcoloniale de expresie engleză (Games of Identity and Alterity in the Novels of Salman Rushdie and V. S. Naipaul). Ea este autoarea a numeroase studii din literatura comparată, studii postcoloniale, scrieri (auto-)biografice, mito-poetică. Este și co-autoare a Dicționarului de personaje din dramaturgia lui Lucian Blaga (2005) precum și a Dicționarului român-polon/polon-român (Poznan, 2012). Recent a publicat, alături de Tomasz Klimkowski, manualul de limbă română pentru vorbitorii polonezi Rumuński nie gryzie/Româna nu mușcă (Varșovia, 2017). Este de asemenea autoarea a câteva volume de poeme, precum și a traducerii romanului O Tyn Y Gorchudd!/ O ridică vălul! de Angharad Price din limba galeză în limba română (2014), precum și a poeziei lui Diarmuid Johnson. Este editor al jurnalului academic Finnish Journal for Romanian Studies (Universitatea din Turku, Finlanda), precum și membru fondator al Asociației Cultural-Literare Arados.
Cum vedeți proximitatea culturală dintre popoarele român și polonez? Care sunt acele elemente cu potențial de apropiere între cele două?
Istoria recentă, iar prin recentă mă refer cu precădere la istoria secolului trecut, a secolului XX, ne-a demonstrat o proximitate destul de mare în ceea ce privește cele două culturi, cele două destine, cele două traiectorii între Polonia și România. Anul 1918 este un an de o mare importanță și pentru Polonia, fiind anul Independenței acestei țări care nu a existat pe hartă timp de 120 de ani. A urmat apoi o perioadă de efervescență culturală între cele două războaie mondiale pentru ambele țări, iar comunismul a devenit poate firul cel mai roșu între cele două spații. Cu toate acestea, deși istoria recentă a modelat asemănător Polonia și România, destinele lor au devenit foarte diferite. Comunismul post-stalinist a evoluat diferit, ceea ce a dus la o schimbare a stilului de viață și a mentalității între cele două țări: comunismul polonez din anii ’80 a fost un comunism marcat de mișcarea Solidaritatea, un comunism liberal, fără cenzura strictă prezentă în România, un comunism care a fost oarecum vegheat de personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea, care nu a permis atrocitățile din regimul Ceaușescu. Nici cultura sau literatura nu au fost afectate de comunismul polonez așa cum au fost afectate în România de comunismul românesc.
Despre Adam Mickiewicz, corespondentul lui Mihai Eminescu pentru literatura și cultura polonă, se poate vorbi detașat, fără încrâncenări sau exagerări așa cum se întâmplă în România cu Mihai Eminescu. Pe de altă parte, deși istoria celor două spații până la începutul secolului XX a fost destul de diferită, mentalitățile locuitorilor acestor două spații nu s-au format totalmente diferit nici înainte. Imperiul Austro-Ungar a dus la apropierea culturală dintre spațiile românești și Lvovul ucrainean de azi precum și de Cracovia. Pe de altă parte, ortodoxia românească și catolicismul polonez au implementat conștiința religioasă în modalități diferite. Cu alte cuvinte, istoria recentă ne-a apropiat mult din punct de vedere cultural pentru că România și Polonia au trăit secolul XX, marele secol XX, în mod asemănător. Interferențele lingvistice sunt mai degrabă un pod decât o barieră. Cel mai interesant și mai ușor apropiat este însă acel fond de cultură folclorică, populară, obiceiurile, proverbele și zicătorile, mitologia și fondul precreștin care, în Polonia este mult mai slab și slăbit de istorie.
Oricum, dacă este să se așeze la o masă, un polonez și un român vor avea multe să își spună și se vor avea multe puncte în comun, dar vor fi suficient de diferiți cât să suscite interesul Celuilalt. Interesantă va fi însă evoluția celor două societăți de acum înainte pentru că la nivel de societate, a apărut o fisură între cele două – societatea românească este astăzi deschisă spre Europa și militează pentru valorile Uniunii Europene, iar Polonia, în umbra regimului de la Varșovia a modificat societatea destul de mult încât aceasta să manifeste în ultimii doi ani derapaje serioase care aduc aminte de mișcările extremiste din Europa anilor ’30….
Factorul lingvistic este prezentat de poloniști precum Nicolae Mareș ca demonstrând legăturile solide dintre România și Polonia. Cum vă poziționați în ceea ce privește afirmația diplomatului român?
Deși limba română și limba polonă fac parte din familii lingvistice diferite, s-ar putea spune că unui român îi va fi mai ușor să învețe limba polonă decât îi va fi unui francez, în același fel în care probabil unui polonez îi va fi mai ușor să învețe limba română decât i-ar fi să învețe limba franceză sau limba spaniolă. Din nefericire, din cauza mitologiei naționale explicate foarte bine de Lucian Boia, românii au fost învățați mereu să creadă, și încă este foarte la modă această idee chiar în rândul unor capete foarte luminate, că „noi de la Rîm ne tragem”, că limba română este o limbă romanică și atât. Purismul lingvistic și chiar național nu e chiar dispărut…aviz dacopatiei în creștere. Din fericire, pentru limba română și pentru noi, limba română, deși este o limbă romanică, are o bogăție non-romanică ce o face într-un fel unică în familia ei. Aceasta este și una dintre revelațiile pe care le trăiesc studenții polonezi când își dau seama că pentru un singur cuvânt – pentru un animal, pentru o pasăre, pentru o plantă, pentru un obiect de uz casnic pot exista 7-10 sinonime, cel puțin. Descopeream cu câțiva ani în urmă, într-o tabără de vară pe care am organizat-o la casa bunicilor mei în Gorj, alături de un prieten lingvist irlandezo-galez, că pentru obiectul de lemn în care se depozitau grânele, făina, strugurii proaspăt culeși sau în care se îmbăia copilul are în limba română cel puțin șapte sinonime, uneori existând diferențe de utilitate în folosirea lor. amicul meu era fascinat Este vorba despre șirul: covată, căpistere, albie, copaie, moldă, postavă, troacă.
Dacă este să analizați etimologia lor, veți vedea doar în această simplă înșiruire bogăția limbii române – două sunt latine, dar doar două, restul au alte origini, printre care unele sunt slave. Astfel le explic și studenților: atunci când avem nevoie să redăm o anumită epocă, un iz cultural, o atmosferă anume, un stil anume, deschidem, în funcție de nevoile noastre de exprimare, pe rând, sertarele limbii române și vom avea surprize nenumărate. Bogăția și frumusețea limbii române constă tocmai în acest potențial nemaipomenit de a putea spune același lucru într-o mie de feluri, folosind cuvinte de origine diferită și, în același timp, limba să cânte. Iar elementul slav este atât de prezent, în primul rând la nivel lexical, dar nu numai.
Eu predau limba și literatura română în Polonia de mulți ani și în continuare găsesc cuvinte slave în limba română, despre care nu aveam idee că sunt slave. Mai mult decât atât, polona este o limba extrem de poetică, iar corespondențele între polonă și română, în anumite cazuri, sunt mult mai mari decât cele dintre franceză și română – iar aici mă refer la stilul poetic. Lucian Blaga tradus în limba franceză este un Blaga rarefiat, un Blaga pe jumătate, pentru că inflexiunile, tensiunile poetice create întocmai de amestecul lexical atât de natural întâlnit în opera blagiană, în franceză devine unilateral. Blaga tradus în polonă este magistral. Așa că da, corespondențe există și este o provocare plăcută învățarea polonei de către români și a românei de către polonezi. Călătoria pentru oricare dintre părți nu poate fi decât una promițătoare și, de ce nu?, plină de surprize.
În lumina evoluțiilor anterior prezentate, sunt relațiile internaționale mai întâi de toate relații interculturale?
Cu siguranță DA! Fără cultură, rămânem orbi și surzi în fața Celuilalt, și numai relațiile culturale pot sta la baza dezvoltării de orice alt fel și mai ales numai cultura și deschiderea culturală poate anula stereotipiile de orice fel. Din nefericire, vremurile în care trăim ne provoacă tot mai mult atât la nivel cultural, cât și la nivel etnic și religios. Uneori relațiile internaționale rămân fără nici un ecou dacă sunt relații pur diplomatice. Situația prezentă astăzi în multe colțuri ale lumii ne arată exact acest lucru. Cultura este singura care ar putea să ne ajute, în sens umanist, să ajungem la Celălalt, să îl înțelegem, să îl acceptăm – de cultură și de relații interculturale avem nevoie astăzi poate mai mult decât oricând în ultimii ani… și de relații interculturale au acum nevoie atât Polonia, cât și România… Trebuie să vă spun însă că Lectoratul de Limbă Română din Poznan funcționează ca lectorat al Institutului Limbii Române din București, care are, în prezent, în coordonare, un număr de 45 de lectorate în întreaga lume. Doamna Corina Chertes, Directorul Institutului Limbii Române, a reușit să susțină și să dea o formă modernă lectoratelor cu tradiție, precum este și cel din Poznan, dar în ultimii ani, a reușit, coagulând instituții importante ale statului român, și centre noi de românistică, toate pregătind specialiști în limba, cultura și literatura română.
Lectoratele coordonate de Institutul Limbii Române din București sunt un punct extraordinar de coagulare a energiilor care rezultă, în cele din urmă, în pregătirea viitorilor traducători de limbă română, în pregătirea foarte des a managerilor culturali în relația cu România, în pregătirea, până la urmă, a ambasadorilor anonimi ai României – cei care au acces acolo unde instituțiile seci nu au acces. Pot să vă spun că, în prezent, în Craiova, de exemplu, activează două absolvente ale Filologiei Române din Poznan: Magdalena Filary este lectorul de limbă polonă din cadrul Universității din Craiova, iar Anna Gartych este traducătorul trupelor poloneze care au bază în România. La Institutul Polonez se află și doi foști studenți ai Filologiei Române din Poznan. Și așa mai departe…drept pentru care, da, în cazul României și Poloniei, este evidentă contribuția celor două centre de românistică, Poznan și Cracovia. Și de fapt, foarte multe dintre acțiunile culturale pe care le-am întreprins în ultimii ani în Polonia, România, chiar în Marea Britanie sau alte spații, au pornit de la relațiile create prin coagularea diverșilor specialiști români și străini, nu numai polonezi în jurul lectoratului de la Poznan.
Care a fost punctul de plecare pentru înființarea lectoratului de limbă și literatură română la Universitatea „Adam Mickiewicz”?
Mă bucură această întrebare foarte mult pentru că istoria acestui lectorat este întâlnirea dintre macro-istorie și micro-istorie. Am scris și am povestit în câteva rânduri povestea acestei mici Românii poloneze, pentru că putem vorbi cu adevărat de un micro-climat românesc în regiunea Poloniei Mari. Povestea a fost următoarea:
Aș începe prin a aduce în discuție cauzalitatea și efectul lucrurilor accidentale, în sensul de incidentale, din conferința lui Horia-Roman Patapievici din Discernământul modernizării (Humanitas, 2005), care explică felul în care macro-istoria influențează micro-istoria. Exemplul dat de Patapievici se referă la propria sa familie și ne spune că doar prin izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, părinții lui ajung să se întâlnească și autorul își dă seama că doar printr-un accident al istoriei sau dintr-o zvâcnire a ei, viețile a doi oameni născuți în două regiuni fără comunicare, ajung să-și unească destinele și astfel el s-a putut naște.
Nu este întâmplător acest fragment de micro-istorie în contextul evocării istoriei înființării Lectoratului de Limbă Română și apoi al Filologiei Române de la Poznań, Polonia. Povestea noastră ar începe, sau mai degrabă, a început astfel: înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, într-o localitate care ținea de Poznań, prima capitală a Poloniei, așezat în vestul țării, pe râul Warta și locul primului regat polonez, lucra într-o școală generală profesorul Henryk Misterski. În vâltoarea cruntelor momente de istorie pe care le-a creat declanșarea războiului, Henryk Misterski se refugiază, alături de alți polonezi, în România, unde, pe parcursul șederii sale destul de îndelungate, va lucra ca profesor într-o școală din Câmpulung Muscel, dar va preda și limba germană la Universitatea pentru Refugiați. Din acest punct al istoriei, facem un salt în timp și ajungem tot în București, dar în anul 1951, când își începe studiile la Universitatea bucureșteană, secția de Filologie Română, tânărul Henryk Misterski, fiul refugiatului polonez din anii de război, încurajat și trimis la studii în România de către tatăl său.
Studiile lui Henryk Misterski la Universitatea din București se finalizează prin redactarea unei teze sub conducerea profesorului I. C. Chițimia, teză cu titlul: Miron Costin și Grigore Ureche – culmi ale vechilor legături culturale între Polonia și Moldova în secolul al XVII-lea. La întoarcerea în Poznań, după cei patru ani de studii, tot la încurajarea tatălui, cu care, așa cum povestea până mai ieri profesorul Henryk Misterski, putea vorbi acum în limba română, tânărul absolvent de românistică la București, înființează la Universitatea „Adam Mickiewicz” din inima Poloniei Mari (denumirea dată primei regiuni poloneze, Wielkopolska, a cărei capitală este orașul Poznań) Lectoratul de Limba Română, deschis la 1 octombrie 1956. Lectoratul urma să ființeze în cadrul Catedrei – pe atunci – de Filologie Romanică.
De-a lungul multor ani după deschiderea lectoratului, limba română a fost singura a doua limbă romanică pentru studenții de la Filologie Romanică, urmând ca mai târziu, alături de română, să se poată studia și spaniola, italiana sau portugheza. Pe perioada ființării Lectoratului, au predat de asemenea, alături de Henryk Misterski, profesorul Ilona Czamańska, Zdzisław Hryhorowicz – actualul șef al Catedrei de Filologie Română, Krystyna Wożny. Este interesant că astăzi aproape toți marii profesori ai Institutului de Limbi Romanice, în cadrul căruia ființează Catedra de Filologie Română, sunt foști studenți ai profesorului Henryk Misterski din cadrul orelor de lectorat sau absolvenți de Filologie Română, cu toții vorbitori de limbă română.
În prezent, ceilalți membri ai Catedrei de Românistică sunt: Profesor dr. ab. Tomasz Cychnerski, lector dr. Justyna Teodorowicz, lector dr. Tomasz Klimkowski și doctorand Marta Tórz. Lectorul de limba română funcționează, drept urmare, alături de româniștii polonezi.
În anul universitar 1989-1990, după ce Lectoratul de Limbă Română și-a format cadre specializate în românistică, se înființează Filologia Română, cu un parcurs de studii obligatorii de 5 ani, cu o grupă de 9 studenți, fiecare dintre acești primi absolvenți activând astăzi în centre importante de cultură română. Din 1992, a început colaborarea cu Ministerul Educației din România și de atunci, Catedra a beneficiat de sprijinul lectorilor români. În acest proces, susținerea Institutului Limbii Române, această instituție despre care poate puțină lume știe, susține multe Românii mici peste graniță, propagând astfel fenomenul românesc într-un mod extrem de util, iar aici contribuția statului român, care a adus lectoratele românești la nivelul lectoratelor altor limbi și culturi majore, este extraordinară.
Revenind astfel la povestea lectoratului, studiile de Filologie Română de la Poznań se dovedesc astfel a fi rezultatul macro-istoriei asupra micro-istoriei, dar chiar mai mult decât atât: ele dovedesc și faptul că micro-istoria creează macro-istorie la rândul ei, pasiunea unui om putând crea o lume și astfel, și datorită acestei insule de românitate, România putând trăi și mai mult, și mai intens chiar în afara granițelor ei.
Este lectoratul de limbă și literatură română de la Universitatea „Adam Mickiewicz” un pilon de sprijin pentru diplomația culturală românească?
Cu siguranță da, din toate punctele de vedere. Întotdeauna am susținut ideea că aceste centre de românistică din lume sunt toate puncte de sprijin pentru diplomația cultuală românească. Colegii mei de catedră sunt aproape toți traducători de literatură română. Literatura română completează imaginea României în Polonia. Lectoratul de română de la Poznan, implicit Catedra, Cenaclul Studenților au fost și sunt parteneri ai multor instituții culturale poloneze care organizează evenimente dedicate culturii române. În colaborare cu Casa Bretonă din Poznan, în anul 2014 am organizat, în cadrul Festivalului Culturilor Regiunilor Europei, Festivalul Valahia. Festivalul a durat o săptămână și a constat în prelegeri și conferințe, ateliere demonstrative de limbă română pentru adulți, copii de liceu, copii de gimnaziu, seri de film, lansări și expoziții de carte, un concert de muzică susținut de Maria Răducanu. Acesta este doar unul dintre evenimentele organizate alături de Casa Bretonă.
Lectoratul de limbă română din Poznan a fost, în nenumărate rânduri, partenerul Institutului Cultural Român de la Varșovia pentru ateliere de traduceri, conferințe, expoziții, concerte. Mai mult, tot prin Lectoratul de limbă română de la Poznan, am dezvoltat numeroase parteneriate academice, foarte multe cu Universitatea „1 Decembrie 1918”, din Alba Iulia, universitatea românească de care aparțin, dar și cu alte universități românești, pentru diverse schimburi academice. Proiectele sunt multe, cu multe instituții de cultură nu numai poloneze sau românești și mă bucur că lucrurile stau astfel. De fapt, orice cultură își pierde sensul în izolare – deschiderea pe care ne-o oferă (cel puțin încă), vremurile în care trăim, valorile europene care anulează granițele de orice fel, reprezintă o șansă pe care nu o putem rata. Cultura română, ca orice altă cultură, poate fi atractivă și interesantă, provocatoare și incitantă numai în contactul cu alte culturi și numai sub privirea Celuilalt.
Ce ne puteți spune despre apetența studenților din Poznan atunci când vine vorba de limba și literatură română?
Poveștile studenților sunt întotdeauna interesante, după modelul poveștilor oamenilor în general. Cred că este bine să subliniez chiar de la început că, atunci când vorbim despre filologiile mici, cei care aleg un asemenea parcurs intelectual și de studii o fac din cu totul alte motive decât cei care urmează linia marilor filologii – engleză, spaniolă, franceză etc. Drept pentru care și motivația, și apetența lor vor fi cu totul altele. Am avut studenți care au învățat singuri limba română, din liceu, pentru că, de exemplu, un fost student, apoi doctor în limba română, a descoperit în liceu o etichetă un produs care avea instrucțiuni într-o limbă ce părea ciudată – era vorba despre română, evident. A descoperit că e vorba despre limba unor interesante formații de rock precum Celelalte cuvinte sau a unor jucători de fotbal precum Hagi sau Ilie Dumitrescu și s-a hotărât să învețe limba singur. Și a făcut-o. A venit apoi la Filologia Română și și-a desăvârșit studiile, în modul cel mai real. Un alt student, fost absolvent de filosofie, a vrut să studieze limba maternă a lui Cioran și să-i citească în original primele cărți. Și a făcut-o, apoi a și tradus câteva cărți și articole din limba română în limba polonă.
Alți studenți vin pentru că s-au îndrăgostit de filmele românești, alții vin pentru stranietatea pe care o produc limba și cultura română, alții pentru că au călătorit în România și le place țara foarte mult. Și probabil unul dintre cele mai frumoase și reconfortante momente pentru un profesor este să vadă cum ei, studenții, sunt modificați de impactul pe care limba și cultura română îl au asupra. O fostă absolventă mi-a spus la finalul unui curs despre poezia și filosofia lui Lucian Blaga că viața ei nu mai poate fi aceeași după Blaga, și cred că așa s-a și întâmplat. Unde vreau să ajung? La faptul că, de cele mai multe ori, atunci când vorbim despre studenții polonezi la românistică, ceea ce îi caracterizează în general este pasiunea – pasiunea aceea pentru ceea ce se află în fața lor și merită descoperit, pentru ceea ce au ales să facă și fac. Bineînțeles, ceea ce vă spun nu înseamnă că sistemul polonez educațional este ideal sau că apetența studenților polonezi ar fi unică, sunt probleme ca peste tot, greutatea în învățarea limbii române este mult mai mare decât în învățarea altor limbi precum engleza, franceza, germana, italiana, spaniola pentru că accesul la contactul cu limba română este totuși limitat, dar deschiderea lor este foarte mare, a celor care aleg să rămână până în ultimul an de studiu.
Cum calificați experiența cu sistemul educațional polonez? Sesizați anumite linii de ruptură atunci când analizăm comparat paradigmele asupra educației din România și Polonia?
În septembrie 2017, am participat, la solicitarea Institutului Cultural Român de la Varșovia la o conferință internațională dedicată profesorilor de limbi străine – o conferință organizată anual de rețeaua institutelor culturale din Europa, din care România face parte. Tema a fost „Profesorul de limbi străine în lumea de astăzi”. Am fost unul dintre conferențiari și perspectiva oferită de ceilalți colegi a fost foarte interesantă. Nu mă refer aici la abordarea strict profesională, ci la perspectiva pe care această conferință mi-a oferit-o cu privire la exact rolul profesorului de limbi străine – o componentă mai mult decât obligatorie în educație. Conferința s-a desfășurat sub patronajul Primei Doamne a Poloniei, a concentrat toate resursele posibile pentru a demonstra tuturor că fără educație, și mai ales fără componenta lingvistică, elevii, studenții de azi, nu au nicio șansă. Mai mult decât atât, sistemul polonez funcționează în așa fel încât partea birocratică este mult mai redusă, accentul nu este pus pe elaborarea de hârtii care să justifice actul educațional, ci pe actul educațional în sine. Mai mult, dacă vorbim despre absolvenții de filologie polonă, cei care vor preda limba și literatura polonă în sistemul preuniversitar, aceștia sunt cei mai apreciați membri ai societății poloneze, iar acest lucru spune foarte mult despre statutul profesorului.
La nivel universitar, nici astăzi, nu există locuri cu taxă pentru licență și masterat. S-a încercat introducerea unor taxe pentru absolvenții primei specializări care ar dori să urmeze o a doua, dar nici acest proiect nu a rămas pentru că a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională a Poloniei. Cu alte cuvinte, studenții au posibilitatea să studieze două specializări fără taxă, bursele acordate studenților sunt mult mai mari. Un cadru didactic universitar are dreptul periodic la concediu de odihnă, de cercetare, asigurările de sănătate acoperă inclusiv achiziționarea de ochelari. Și așa mai departe…diferențele sunt uriașe…Din nefericire, în ultimul an, însă, au apărut noi proiecte de lege care au creat neliniște în rândul profesorilor din mediul preuniversitar. Există, în prezent, un proiect de lege prin care se propune ca singura evaluare a cadrelor didactice din mediul preuniversitar (universitarii aparțin unui alt minister) să fie bazată pe moralitate. Evident, legea se încadrează perfect politicii conservatoare a partidului Dreptate și Justiție aflat acum la putere, aceasta fiind una dintre multele legi controversate elaborate de acest partid și care, și la nivel de educație, încearcă să schimbe un sistem care, de altfel, mergea bine.
Aș mai spune un lucru și îl spun cu foarte mare tristețe: în Polonia, profesorii, fie că vorbim de cei din mediul universitar, fie de cei din mediul preuniversitar, sunt încă oameni care zâmbesc. Eu simt aici bucuria actului predării, întâlnirile din catedră sunt întâlniri ale bucuriei și în care se discută teme ce îi preocupă pe toți. Vinerea, când are loc ședința săptămânală din Catedra de Românistică, se simte că sistemul este unul care îi permite profesorului să se gândească, să mediteze, să cerceteze la actul didactic, la studenții săi, la cercetarea sa. În România văd profesori fericiți din ce în ce mai rar, pentru că sistemul este cel care le ia toate atuurile. Fără profesori fericiți, nu pot exista nici elevi sau studenți fericiți…
În legătură cu intervenția anterioară, cum vedeți problema investițiilor în educație și cercetare? Care sunt liniile generale ale acestui proces în Polonia?
Și Polonia a suferit perindarea multor guverne și a multor miniștri în educație care au avut, din nefericire, viziuni diferite predecesorilor lor. Însă niciodată, nici sistemul de educație, nici cel de sănătate nu au căzut ca victimă a orgoliilor. Locuiesc de multă vreme în Polonia ca să văd singură evoluția ambelor sisteme. Niciodată nu s-a neglijat investiția în bunăstarea elevilor/studenților, în bunăstarea profesorilor, în logistică și condiții. De-a lungul anilor, în Polonia, am văzut cum biblioteca Institutului de Filologie Romanică de care ține Catedra de Românistică, s-a mutat de la un etaj într-un centru nou și modern. Am văzut cum sălile de curs s-au modernizat, fiecare având astăzi computere și un sistem audio-video, totul s-a schimbat, în bine, în general. Investiția se vede și în felul în care profesorii, dar și studenții răspund cerințelor sistemului. Aș da aici exemplul cercurilor studențești din Universitatea „Adam Mickiewicz, care asigură, pentru fiecare specializare, 30% peste activitățile programei didactice. Săptămânal se desfășoară activități studențești în universitate, ateliere, conferințe, spectacole, seri de film, de poezie sau muzică, întâlniri și conferințe, toate coordonate de profesorii care sunt de acord să facă cu cel puțin 30% mai mult decât li se cere.
Pentru specializarea de românistică, Cercul de Studenți Româniști și Atelierele Zarafir pe care le-am inițiat acum câțiva ani sunt rama în care se desfășoară de multă vreme conferințe pentru studenți, ateliere de mărțișoare sau nuielușe de Moș Nicolae, ateliere de confecționat măști de Anul Nou, seri de poezie, ateliere de traducere, ateliere de muzică și poezie românească și la fiecare întâlnire sunt tot mai mulți participanți. În această situație, Institutul Limbii Române, prin lectorul de limba română, este partenerul ideal pentru acest gen de activități. Mai mult, copiii, de la vârsta de grădiniță sunt obișnuiți cu mediul universitar – anual au loc ateliere în biblioteca universității unde studenții sunt cei care organizează ateliere pentru ei – ateliere de muzică, poezie, limbi străine prin jocuri și activități pentru copii. Cu ocazia Festivalului Artei și Științei, elevi din gimnaziu și liceu vin pentru a asista la activități organizate pentru ei de către cadrele didactice universitare. Și așa mai departe…și toate acestea se întâmplă pentru că sistemul funcționează în așa fel încât să existe o continuitate și o corespondență între diferitele compartimente ale educației.
Care este opinia domniei voastre cu privire la statului cadrului didactic în Polonia? Sunteți de părere că statutul este similar celui din România, sau discutăm dimpotrivă despre evoluții în oglindă?
Aceasta este o întrebare deloc simplă. Statutul profesorului, precum și statutul elevului sau studentului in Polonia sunt departe de a fi similare celor din România. Polonia a investit enorm, în câteva rânduri, în educație (și sănătate de altfel), după 1989 și acest lucru se vede imediat. Salariile profesorilor, condițiile din școli, grija pentru standardul procesului didactic de ambele părți – toate sunt mult superioare celor din România. De fapt, nu prea există termeni de comparație, din nefericire pentru spațiul românesc. Ideea de educație în sine are alt statut. Eu îmi desfășor activitatea în mediul universitar, dar am avut și am foarte multe contacte și cu mediul pre-universitar. În mediul universitar, anul acesta am primit invitația de a organiza, o dată pentru o grupă de copii pre-școlari o lecție de română.
Știu, pare amuzant, incredibil chiar, dar asta am făcut pentru că există un program național de pregătire a preșcolarilor și școlarilor cu privire la culturile lumii. Și grupa de copii de 4-5 anișori care mă așteptau cuminți așezați pe covoraș a fost o revelație, pentru că înainte de întâlnirea cu mine, învățaseră despre relieful României, despre râuri și provincii, despre Castelul Peleș și Castelul Bran, despre bucătăria românească, despre Cimitirul vesel și capitala București. Eu am pregătit o scenetă, am purtat o mască bucovineană, le-am dus usturoi contra vampirilor (fusesem avertizată că știu și vor să afle despre Dracula!), am cântat și am învățat românește…a fost o zi uimitoare. Și nu este prima dată când particip la astfel de activități. V-am răspuns parțial cu privire la statutul profesorului și în celelalte răspunsuri. Dar poate unul dintre cele mai triste aspecte cu privire la statutul profesorului în România este faptul că, atunci când un cadru didactic din mediul universitar își atinge vârsta de pensionare, dacă acest lucru se întâmplă în timpul semestrului, de a doua zi respectivul profesor nici nu mai poate intra la oră. Activitatea lui se încheie precum a unui ceas care s-a oprit și este aruncat la gunoi. Mi-am văzut mulți dintre foștii profesori români, oameni extraordinari care, a doua zi după împlinirea vârstei de pensionare, au rămas acasă, interzicându-le să își susțină chiar examenele de la final de an, dacă „nefericita” zi de naștere a căzut în mijlocul semestrului. Acest lucru nu ar putea fi imaginat în Polonia…profesorul rămâne profesor toată viața. Mai mult, i se permite să opteze pentru pensie și/sau pentru salariu prin posibilitatea continuării activității încă o vreme. Aici nici măcar nu este vorba despre aspectul financiar până la urmă, este vorba de demnitatea care i se ia unui om la finalul carierei, la finalul unei cariere care, de altfel, pentru un profesor, nu poate înceta niciodată.
Un profesor este și va rămâne un profesor dincolo de ora de 60 minute, dincolo de rama cursului, dincolo de ușa universității sau a școlii, dincolo de vârsta pensionării…iar sistemul românesc, spre deosebire de cel polonez și de cel european în general, pare să se încăpățâneze să nu-l înțeleagă…În viața mea am întâlnit profesori extraordinari, am avut profesori extraordinari, de la primele clase până la nivelul de doctorat, am întâlnit profesori minunați și dedicați ca elevă, studentă și ca om și acestora le voi rămâne mereu recunoscătoare pentru că fără ei mulți oameni, printre care și eu, ar fi mult mai săraci….
Dacă ar fi să discutăm despre bune practici, regăsim anumite elemente care ar putea fi transpune în sistemul educațional românesc pentru îmbunătățirea calității acestuia?
Bunele practici? Cred că diferența este așa de mare încât le-aș aduce aproape pe toate cele menționate până acum. Sistemul românesc de educație ar trebui zguduit și reformat cu totul – aș începe cu profesorul, care și-a pierdut aproape orice loc demn în societate și pe care sistemul nu îl ajută, ba chiar îl împiedică să își îndeplinească menirea, aceea de educator, de descoperitor de talente și deschizător de inimi și minți, aceea de a forma, și nu de a da diplome. Bunele practici mai țin și de faptul că fiecare elev, fiecare student contează.
În Polonia am învățat că, dacă dintr-o grupa de 12 oameni, 10 sunt bolnavi, și pot fi, stai și faci ora cu un singur student. El a venit și pentru acel om ești acolo, pentru că dacă îl trimiți acasă, îl vei învăța că actul didactic este un proces de turmă, iar el este tocmai opusul, actul didactic este să ajungi la esența fiecărui student și să scoți de acolo, la lumină, tot ce poți, în cel mai firesc mod cu putință. La fel, tot din bunele practici academice și culturale, care țin de educația în sens restrâns sau larg – indiferent câți participanți ai în sală pentru o proiecție de film, pentru o conferință, pentru orice întâlnire ai, le vei acorda aceeași atenție ca unui public format din zeci de persoane sau sute. Mai mult, pregătirea și seriozitatea înaintea oricărui act educațional sau cultural (le folosesc în același context pentru că sunt inseparabile, iar Dvs. le-ați folosit la fel) trebuie să fie impecabile.
Tot în Polonia am învățat, la un alt nivel, că politica lui „merge și așa” nu merge, de fapt, deloc. În schimb, nu aș transfera noul proiect de lege prin care naționalismul devine parte integrantă a obligativității actului didactic… Însă nu aș dori să închei prin această notă pesimistă, aș dori să vă spun că pentru mine, Polonia a fost o țară de unde am preluat bunele practici, multe, de altfel și nu numai de la profesori polonezi, ci de la societate și oameni în general. Tot ca profesor, consider că fiecare zi e o bună ocazie de a învăța ceva nou și atâta timp cât suntem conștienți de acest lucru, următorul curs are șanse să fie cât mai reușit…
