Mihai Stepan Cazazian este membru în comitetul director al Uniunii Armenilor din România, redactor-șef al revistei „Ararat” ( în limba română) și al revistei „Nor Ghiank” (Viața Nouă) în limba armeană.
A coordonat ediția noua a Anuarelor de cultură armeană ANI: vol. I – București (1994) ; vol. II – București (1995-1996) – împreună cu Bedros Horasangian; vol. III – București (1997-1998 ) – împreună cu Anaïs Nersesian.
A publicat volumele Mărturii – Genocidul armenilor (culegere de interviuri) în colaborare cu Eduard Antonian, Editura Ararat, 1998 ; Cinci sute de ani de tipar armean, 216 p.,(culegere de texte) Editura Ararat, 2012.
În colaborare cu redacția Minorități, din Televiziunea Română, a realizat o serie de documentare despre armeni dintre care menționăm: Manuc Bey Mirzaian, Strada Armenească, 24 Aprilie zi de comemorare a Genocidului armean. A realizat interviuri pentru aceeași redacție cu personalități ale comunității armene.
A participat la Simpozioane pe teme interetnice la București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Timișoare unde a prezentat punctul de vedere ale comunității armene în probleme legate de minoritățile din România.
Coordonează activitatea Centrului Cultural Armean din București începând cu anul 2012.
A realizat în anul 2007, ca producător, filmul documentar „Strunga” (regia Cadri Abibula) care urmărește odiseea a 200 de orfani armeni, supraviețuitori ai ororilor genocidului armean, ce au ajuns în portul Constanța în anul 1923. Documentarul a fost prezentat la Festivalul de Film Golden Apricot de la Erevan (ediția 2007) și nominalizat la categoria Best Documentary Film, la Festivalul AFFMA (Hollywood 2007).
Prezența coloniilor armenești în spațiul românesc este consemnată încă din anul 967 de inscripția pietrei tombale de la Cetatea Albă. Ce ne spune această tradiție de 1050 de ani a interacțiunilor dintre cele două popoare despre proximitatea culturală dintre poporul armean și cel român?
Acest fapt ne spune, în primul rând că, în spațiul acesta românesc, armenii au fost bine primiți și s-au integrat în viața social politică a locului. Să nu uităm că Armenia, fiind primul stat care a adoptat creștinismul la anul 301, migrarea și așezarea populațiilor armenești din Caucaz în Europa, în urma războaielor, a fost tolerată și datorită credinței. Hrisovul pe care domnitorul Alexandru cel Bun l-a dat în anul 1401 prin care armenii aveau dreptul să înființeze o episcopie în Moldova dovedește faptul că religia creștină a armenilor a fost un factor hotărâtor. Desigur că în acceptarea armenilor pe aceste meleaguri a contat și educația, cultura, priceperea lor. Gospodari, comercianți, meșteșugari, adaptabili la mediu, sunt doar câteva, să spunem, părți bune care au contat pe lângă religie.
Este înființarea Uniunii Armenilor din România (1919) cu scopul ajutorării refugiaților armeni după genocidul din 1915 dovada apropierii socio-culturale dintre Armenia și România?
Așa cum am spus în răspunsul anterior, au exista o serie de factori care au dus la acceptarea armenilor în spațiul românesc. Și aceste argumente au continuat să existe sute de ani. Sigur există episoade nu tocmai plăcute în care armenii au fost persecutați în Moldova. Și mă refer aici la domnia lui Ștefan Rareș când armenilor li s-a cerut să renunțe la religia lor și să treacă la ortodoxism (sunt nuanțe/diferențe între creștinismul armean și cel ortodox), la Alex. Lăpușneanu sau la Duca Vodă, în timpul căruia au fost alungați și au trecut în Transilvania. Dar în pofida acestor sincope armenii au continuat să trăiască alături de populația majoritară în Țările Române precum și în Transilvania ( unde au adoptat catolicismul de rit armean). Și ca să vă răspund la întrebare aș zice că ajutorarea armenilor veniți în România, după Genocidul din 1915, a fost ceva „natural” dacă putem folosi acest cuvânt când vorbim de drama unui popor alungat din țara lui. Căci Imperiul otoman de răsărit, acolo unde trăia o mare parte a populației armenești până la genocid era de fapt Armenia apuseană!
Dar înființarea Uniunii Armenilor din România, la 1919 a fost de fapt o formulă juridică prin care refugiații puteau fi acceptați în România. Practic comunitatea, prin reprezentanții ei de seamă (Armenag Manissalian și Grigore Trancu Iași) garantau printr-un document emis de U.A.R. pentru fiecare refugiat sosit în România. Sigur că guvernul condus la acea vreme de Ion I.C. Brătianu a acceptat această formulă cunoscând istoricul acestei comunități în spațiul românesc. Deja la anul 1919 armenii făcuseră deja dovada atașamentului lor față de nația care i-a primit de-a lungul secolelor. Așa că a fost o formalitate acceptarea refugiaților dar, repet, cu garanția comunității existente în acel moment.
În ce măsură a fost determinantă tradiția seculară a coloniilor armene din provinciile istorice ale România pentru transformarea României într-un cămin al refugiaților armeni de după genocidul comis de Imperiul Otoman?
Comunitatea, până la Genocid, era prosperă, avea identitatea ei, școli, biserici, organizare proprie și astfel a putut absoarbe pe acești refugiați care, după o perioadă în care au fost ajutați de conaționalii lor s-au integrat în viața socială, economică a țării care i-a primit. Concret, dacă unii au rămas simpli meșteșugari sau comercianți alții au urmat studii în școlile românești și au ajuns persoane respectate în domeniilor în care s-au specializat. Doctori, ingineri, arhitecți.
Cum vedeți problema recunoașterii genocidului comis de Imperiul Otoman în 1915? Este recunoașterea acestuia instrumentată din perspectiva politicii externe, deci inerent a relațiilor cu Ankara?
Problema recunoașterii Genocidului este una politică. Dacă istorici importanți s-au pronunțat și au răspuns, fără echivoc, la această întrebare politicienii, în schimb răspund, după cum „bate vântul” dinspre Ankara și Washington. Sau mai bine spus după cum sunt turbulențele dintre cele două capitale! Alte state au decis politic, în favoarea recunoașterii Genocidului, fără a ține cont de aceste turbulențe de care aminteam. Astfel că, în prezent, există un număr important de state (ca de exemplu Franța, Belgia, Canada, Olanda, Italia, Suedia, Argentina, Rusia) care prin parlamentele lor au susținut cauza armeană și au recunoscut Genocidul iar altele care așteaptă sau nu au pe ordinea de zi astfel de chestiuni ce țin de o istorie de acum 100 de ani.
Care este opinia dumneavoastră cu privire la contribuția coloniilor armene din România la cooperarea dintre București și Erevan?
În prezent relațiile dintre București și Erevan sunt determinate, într-o foarte mare măsură, de comunitatea armeană din România. Datorită acestei comunități a lobby-ului ei, aș spune, a fost deschisă ambasada Armeniei în România, în anul 1994, pe 24 aprilie (o zi cu mare semnificație pentru armeni!) Este adevărat că acest fapt s-a datorat recunoașterii de către România, în anul 1991, a independenței Armeniei. (a fost prima țară ex-sovietică ce a recunoscut independența!). De-a lungul anilor comunitatea armeană, prin reprezentanții ei din cele două instituții, Uniunea Armenilor și Arhiepiscopia Armeană au căutat permanent să ajute și să dezvolte relațiile dintre cele două țări. Reprezentanții noștri sunt invitați în Armenia la cele mai importante evenimente ce au loc la Erevan iar delegații din Armenia sunt invitate pe diferite canale în România la reuniuni, întâlniri, seminarii.
Cultural am dezvoltat relații cu organizații, persoane, instituții din Armenia. Nu mai departe de luna iulie a acestui an am avut onoarea să avem oaspeți, un important ansamblu de dansuri armenești, trupa “Karin”, din Erevan care a participat la cel mai important eveniment cultural al comunității, Festivalul Strada Armenească. Din păcate în zona economică nu am reușit să impulsionăm relațiile. Cauzele sunt multiple, în principal problema cea mai dificilă fiind transportul către și dinspre Armenia. După cum se știe există o blocadă economică împotriva Armeniei, din partea Turciei și Azerbaidjanului, care face dificil transportul de mărfuri. Singura cale fiind prin Georgia.
Despre ce direcții strategice de colaborare discutăm atunci când avem în vedere inițiativele bilaterale dintre cele două țări?
În principal vorbim de domeniul cultural dar, în ultima vreme s-au dezvoltat parteneriate regionale, între județe din România și regiuni din Armenia. Se încearcă astfel dezvoltarea de relații economice, la nivelul unor întreprinzători locali, din România și Armenia.
Luând în considerare intervențiile anterioare ce descriu apropierea dintre Armenia și România, posedă statul român instrumentarul necesar pentru susținerea statului armean în adeziunea la structurile euro-atlantice?
Armenia se află într-o zonă sensibilă din punct de vedere strategic la confluența dintre Turcia, Iran, Azerbaidjan. Blocada economică instituită de Azerbaidjan și Turcia, în urma războiului din Karabagh, i-a determinat pe armeni să-și găsească aliați dar și căi de comunicare pentru a se putea dezvolta economic. Cel mai mare aliat, militar și economic în prezent, este Rusia. Dar Armenia are căi de comunicare și cu Iranul și Georgia. Armenia este membră a Comunității Statelor Independente și a Uniunii Economice Eurasiatice (EEU) dar are relații și cu Uniunea Europeană. Ca membră a U.E., România poate sprijini Armenia dar deciziile de a avea relații mai strânse cu structurile euro-atlantice, inclusiv în plan militar, sunt în mâna Guvernului și Parlamentului de la Erevan.
Cum calificați reprezentarea politică a minorității armene în România? Este participarea în cadrul tuturor legislaturilor de după 1990 relevantă pentru politicile naționale privind minoritățile etnice, în speță minoritatea armeană?
Excelentă. Liderul Grupului minorităților naționale, altele decât maghiarii, a fost permanent, din 1990 și până în prezent, deputatul armean. Din 1990 până în 1996, Varujan Vosganian iar din 1996 Varujan Pambuccian. Se spune că în general minoritățile au votat, în Parlament alături de partidele aflate la putere. În mare parte este adevărat dar au fost și momente când reprezentanții minorităților au votat conform propriei dorințe/conștiințe, fără a exista un consens în cadrul grupului format din 18 minorități.
Este adevărat că până în prezent există și un mare minus. Faptul că nu s-a ajuns la a formă finală a legii Minorităților Naționale. Legea a fost trecută prin mai multe legislaturi, a fost retrasă din varii motive și, repet, până în prezent nu avem o lege care ar reglementa drepturile și obligațiile minorităților naționale din România. Probabil va trebui să existe un moment politic prielnic și necesar pentru ca o astfel de lege să fie votată. Până atunci suntem protejați, dacă putem spune așa de Constituția României care la articolul 6 spune, citez „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
În legătură cu intervenția anterioară, percepeți revista lunară Ararat și Editura Ararat ca fiind elemente pentru salvgardarea identității culturale a minorității armene?
Revista Ararat, care apare în limba română, revista Nor Ghiank (Viață Nouă), în limba armeană și Editura Ararat sunt componente esențiale pentru păstrarea identității. Dar mai sunt și alte elemente : Școala de duminică de la București și Constanța, ansamblurile de dansuri Vartavar din București și Hayakaghak din Gherla sau sărbătorile importante ale Bisericii Armene (Crăciun, Paște, Sfânta Maria, Vartanaț, Ziua Traducătorilor). Toate acestea precum și alte activități culturale contribuie la păstrarea, mai mult sau mai puțin, a identității noastre. Aici vreau să adaug ceva. De fapt cel mai mare dușman, dacă putem spune așa, al comunității noastre este factorul demografic.
Împuținarea, constant, a comunității duce evident la dispariția sa. Chiar dacă reușim, încă, să susținem o serie de activități, așa cum am amintit mai sus, din păcate această comunitate este din ce în ce mai mică. Dacă la începutul secolului trecut, după Genocidul din 1915 mulți armeni s-au refugiat în România contribuind, într-un fel, la revigorarea comunității, în prezent situația este cu totul alta. Deși în ultimii ani au sosit în România câteva zeci de familii de armeni din zona Caucaz ei sunt prea puțini pentru a susține și revigora comunitatea.
Ce ne puteți spune despre Fondul Armenia? Reprezintă această structură o formă de angajare a diasporei armene în proiectele naționale din republica caucaziană?
În ultimii 25 de ani, de când Armenia a devenit independent, au fost înființate multe organizații pentru ajutorarea armenilor. Fondul Armenia este cea mai eficientă organizație, având garanția Guvernului de la Erevan și un plan bine stabilit de ajutorare în domeniul infrastructurii, construcția de școli, în Armenia și Karabagh. Există filiale în întreaga lume, inclusive în România care organizează acțiuni de strângere de fonduri. Destinația banilor este bine precizată atunci când începe o campanie astfel că donatorii pot avea permanent, și prin intermediul site-ului organizației informații despre lucrările respective. Comunitatea din România și simpatizanți au donat bani pentru fondul destinat construcției unor centre culturale în sate din Armenia și Karabagh și achiziționarea de calculatoare pentru o școală din Erevan.
