OANA BOGDAN, diplomată în arhitectură: „Cultura a ajuns, pe bună dreptate, să fie considerată al patrulea pilon de dezvoltare durabilă în Europa.”

Oana Bogdan este diplomată în arhitectură în România și în Belgia. Și-a continuat activitatea academică în Belgia, unde a predat arhitectură și urbanism la Universitatea KU Leuven. În 2007 a fondat biroul de arhitectură și urbanism BOGDAN & VAN BROECK cu sediul la Bruxelles. Din poziția de co-fondator al acestui birou, este activă în dezbaterea despre calitatea vieții la oraș și pledează în favoarea unei perspective inovatoare asupra organizării spațiului construit

A fost membră a Comisiei Regale pentru Monumente și Peisaje a Regiunii Flandra, a Comisiei de Experți pentru Arhitectură și Design în cadrul Guvernului Comunității Flamande din Belgia, și a numeroase jurii ale premiilor culturale și ale concursurilor de arhitectură și urbanism naționale și internaționale. În anul 2015 a absolvit Masterul Executiv în Administrarea Afacerilor (EMBA) la Vlerick Business School din Bruxelles și a devenit membră a comisiei de experți UNESCO a orașului Bruges din Belgia. În anul 2016 a fost numită Secretar de Stat la Ministerul Culturii, România, iar în 2017, după încheierea mandatului, a devenit membră a Platformei România 100Prin prisma experienței dobândite, Oana Bogdan consideră că patrimoniul cultural are o contribuție majoră la dezvoltarea sustenabilă a unei țări.                

Cum vedeți raportul dintre inovația arhitecturală și conservarea patrimoniului? În ce măsură putem îmbunătăți calitatea construcțiilor edilitare fără a periclita moștenirea culturală a respectivelor edificii?

Inovația arhitecturală și conservarea patrimoniului (cultural imobil) nu se exclud. Dimpotrivă, există nenumărate exemple în care acestea nu numai că se completează, ci se și pun reciproc  în valoare. Tot așa cum avem o sumedenie de exemple în care intervențiile de conservare au distrus monumente.

Creativitatea și inovarea stimulează conservarea și asigură integrarea patrimoniului cultural într-un mod semnificativ în societatea contemporană, mai rapid și la un cost mai mic. De aceea, prefer să vorbesc despre valorificarea patrimoniului, care merge mai departe de conservarea unui monument, sit sau tradiție. Astăzi, pornim de la nevoile culturale, sociale și economice ale societății, cărora patrimoniul cultural le poate răspunde cu prisosință, dacă este valorificat în mod inovator. Eu văd patrimoniul cultural (și) ca pe o resursă economică pentru o dezvoltare durabilă, care ar putea contribui la atenuarea impactului recesiunilor. Cultura a ajuns, pe bună dreptate, să fie considerată al patrulea pilon de dezvoltare durabilă în Europa. Si atunci mă întreb, cum putem crește gradul de conștientizare, în România, cu privire la beneficiile pe care patrimoniul cultural le aduce tuturor? Cum putem să încurajăm regenerarea patrimoniului cultural și legăturile acestuia cu creația contemporană? Intuiția dumneavoastră este justă: raportul dintre inovația culturală și conservarea patrimoniului este condiționat de o singură  exigență, și anume calitatea. În acest punct devine esențial profesionalismul autorităților care fac politicile de dezvoltare urbană și emit autorizațiile de construcție, dar și calitatea educației în școlile de arhitectură și în școli în general. Atât arhitecții, cât și autoritățile și beneficiarii trebuie să fie educați pentru a fi garantată calitatea mediului de viață, din care face parte spațiul construit. Societatea trebuie să învețe, astfel, să-și ceară dreptul la un mediu de viață de calitate, care nu poate exista fără patrimoniul cultural, căci acesta ne conferă identitate.

Sunt decenii de când omenirea a pășit în etapa arhitecturii post-industriale. Ce ne puteți spune despre trăsăturile ce definesc această nouă paradigmă asupra urbanisticii?

Cred ca este mai corect să vorbim despre arhitectură contemporană și urbanism contemporan. Ce aduce nou urbanismul contemporan? Dreptul la oraș, orașul văzut ca loc al inovării, al comunităților coabitând armonios, al dispariției granițelor (tipice modernismului) dintre zonele cu locuințe, zonele în care muncim și cele în care ne relaxăm. Aceste zone se suprapun, iar această suprapunere conferă orașului vitalitate, diversitate și incluziune socială.

Înseamnă urbanistica post-industrială o redefinire a arhitecturii din punctul de vedere al sustenabilității comunitare sau municipale?

Urbanismul contemporan este mult mai aproape de arhitectură. Arhitectura, manifestată prin proiecte strategice, definește orașul. Putem spune că sustenabilitatea socială și culturală a arhitecturii este adresată cu precădere în urbanismul contemporan.

Care este opinia domniei voastre cu privire la patrimoniul național? Care este gradul de fezabilitate al politicilor în domeniu?

Patrimoniul național la care va referiți este de fapt moștenirea culturală ce formează țesutul societății în care trăim. Ne înconjoară în clădirile orașelor noastre și este exprimată prin peisaje naturale și situri arheologice. Este alcătuită din clădiri, peisaje naturale, situri arheologice, literatură, artă și obiecte, dar și de meșteșugurile pe care le învățăm, poveștile pe care le spunem, mâncarea pe care o consumăm și filmele pe care le urmărim. Moștenirea culturală aduce comunitățile împreună și construiește o înțelegere comună a locului în care trăim.

Moștenirea culturală este o resursă din trecut, dar și un bun important și unic pentru viitor. Cum să valorificăm patrimoniul nostru și să îl facem accesibil? Cum să îl păstrăm pentru generațiile următoare? Cum să ne asigurăm că deciziile privind patrimoniul nostru cultural sunt luate într-o manieră incluzivă și participativă, la nivel local și la nivel superior, național, european și dincolo de acesta din urma? Pentru a răspunde acestor întrebări avem nevoie de politici în domeniu, într-adevăr. Gradul lor de fezabilitate este mare, dacă s-ar pune în aplicare. În România nu există nicio autoritate care să dețină o evidență, fie ea și incompletă, a patrimoniului național. În aceste condiții, zeci de ani, patrimoniul cultural a fost neglijat (dacă nu de-a dreptul abuzat). Dacă înainte de 1989 motivele au fost adeseori ideologice, după 1989 am intrat rapid într-o epocă în care am fost puși să alegem între dezvoltare rapidă (cu orice preț) în detrimentul patrimoniului cultural și natural. Politica față de conservarea patrimoniului a fost din partea statului adeseori contradictorie, de multe ori neprofesionistă și lăsată pradă unei legislații lipsită de consistență. Însă dincolo de legislație, fundamentală este căderea de acord la nivelul societății românești asupra liniilor mari ale politicilor privind patrimoniul. Abia ulterior se poate vorbi despre politici de patrimoniu.

Este distrugerea patrimoniului arhitectonic o parte integrantă a unui proces implacabil de pierdere a identității?

Da! Spre exemplu, în Irak, în 2014 și 2015, au fost jefuite și distruse cel puțin 28 de clădiri istorice religioase de către ISIS, cu scopul clar de distrugere a identității. Directorul general al UNESCO, Irina Bokova, a denunțat acțiunile ISIS ca fiind “o formă de curățare culturală” și a lansat campania Unite4Heritage pentru protejarea siturilor de patrimoniu amenințate de extremiști.

Un exemplu recent din Romania este Roșia Montană. Istoria de peste 2000 de ani, multietnică și pluriconfesională a Roșiei Montane, căreia îi stau mărturie casele, bisericile, străzile, galeriile romane, vestigiile istorice, formează împreună o adevărată amprentă identitară națională și un peisaj cultural unic în lume. Bagatelizarea acestui subiect de către Premierul Tudose și reducerea lui la „gropițe”, „râme” și „libelule” este nedemnă de Prim-ministrul României și, mai ales, denigratoare la adresa unui simbol al patrimoniului identitar național.

Dacă ar fi să realizăm o analiză comparativă între Bruges și București în ceea ce privește urbanistica și peisajul urban, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură? 

Bruges si București nu au nimic in comun. Orașul Bruges are multe in comun cu Sighișoara,  ambele “burg”-uri, ambele situri UNESCO, iar Bucureștiul cu orașul Bruxelles, ambele formate din mai multe sate, ambele demolate partial in secolul XX.

Având în vedere antiteza dintre cele două urbe, putem include în ecuație un schimb de bune practici? Care ar fi elementele pe care Municipiul București le-ar putea implementa în baza experiențelor din orașul belgian?

Da, am încercat acest schimb de bune practici intre orașul Bruges și Sighișoara anul trecut, când am organizat o delegație a primarului orașului Bruges, domnul Renaat Landuyt, la Sighișoara, și am conceput un Memorandum pentru dezvoltarea integrată a Sighișoarei, care, din păcate, n-a apucat sa fie avizat de toate ministerele de resort.

Cea mai vehiculată dintre motivațiile legate de situația de degradare a clădirilor de patrimoniul din România este situația financiară precară a locatarilor / proprietarilor. Există mijloace prin care statul român să se poată implica în direcția finanțării parțiale sau totale a lucrărilor de restaurare?

Clădirile monument istoric sunt scutite de impozit tocmai pentru a permite proprietarilor să se ocupe financiar de restaurarea și conservarea lor. Din păcate, avântul edilitar și cererea pieței vizează adeseori astfel de zone rezidențiale, astfel încât clădiri valoroase sunt lăsate intenționat de izbeliște până la degradarea finală, atunci când orice intervenție de conservare se dovedește tardivă, iar alteori sunt demolate abuziv. În locul lor răsar ansambluri rezidențiale sau clădiri de birouri, adeseori construite fără avizele necesare. Corupția își spune cuvântul și în acest domeniu

Alte instrumente sunt:

• Programul National de Restaurare, care se refera doar la monumentele istorice ale administrației publice si cultelor care au o valoare culturala foarte ridicată. Acest program are unele probleme de funcționare din cauza unor necorelări legislative, dar ar putea finanța restaurarea a cca 20 monumente la fiecare 3 ani.
• Finanțările europene și SEE, care ar putea acoperi restaurarea a cca 80 monumente ale administrației, cultelor și ONG-urilor la fiecare 4 ani.
• Finanțarea prin Compania Națională de Investiții a MDRAPFE, care se referă la clădiri ale administrației și cultelor, nu neapărat monumente istorice. Din păcate nu are niște reguli foarte clare.
• Finanțări nerambursabile sau credite rambursabile fara dobândă sau cu dobânda redusă, singurul instrument adresat persoanelor fizice. Acest mecanism este disfuncțional din motive birocratice (au fost efectuate 1-2 finanțări în 10 ani).

Pe lângă situația deplorabilă în care se regăsesc anumite monumente istorice din România, regăsim practica demolării acestora în vederea valorificării terenului. Aveți în vedere necesitatea înăspririi legislației în materie?

Teoretic, monumentele istorice nu pot fi demolate. Un monument istoric poate fi abandonat, iar persoane care nu au adăpost sau care colectează informal materiale de construcție pot sa îl distrugă. În cazul demolării unor clădiri valoroase din zone protejate, dar și a construirii de clădiri care nu respectau regulamentul zonei sau a schimbării regulamentului pentru a permite astfel de clădiri, au existat suspiciuni de corupție.

Unele prevederi nu exista (de exemplu, in cazul clădirilor în stare proastă pe care proprietarul nu poate/ nu dorește să le reabiliteze, statul nu poate să i se substituie și sa își recupereze ulteriori fondurile), alte prevederi necesare există, dar nu pot fi aplicate din cauza inexistentei altora (de exemplu, exproprierea pentru protejarea patrimoniului), alte prevederi există și sunt aplicate in mod aleatoriu din cauza ineficienței controlului (de exemplu, corupție, personal puțin).

Marea problemă este nu absența legii, ci faptul că nici legile în vigoare (așa cum sunt ele), nu sunt respectate.

Cum opinați în ceea ce privește fezabilitatea politicilor urbanistice din România? Regăsim anumite sincope sau disfuncționalități?

Legislația este deseori contradictorie și, de fapt, legea nu se aplica, mai ales atunci când vine vorba de sancțiuni.

În România, nu cred că e vorba de fezabilitate în primul rand, ci de coerență. Sau, mai degrabă, de lipsa ei în cazul dezvoltării teritoriale, regionale, urbane, rurale. Coerența dispare atunci când nu gândim integrat și pe termen lung, și când nu plasăm obiectul politicii într-un context mai larg. Ori noi, românii, nu gândim încă așa. Nu suntem formați iî acest fel la școală și nici nu am avut parte de politicieni vizionari, care să promoveze politici de dezvoltare urbană de calitate. În plus, odată cu schimbarea primarului/ministrului se aruncă la gunoi tot ce-au făcut predecesorii, ori acest fapt este grav, căci politicile de dezvoltare urbană se fac pe termen lung. Nu te poți dezvolta în lipsa continuității.

Putem afirma că majoritatea documentelor de planificare strategică sau operațională ale localităților din România nu sunt respectate, căci sunt realizate pentru că sunt cerute de legislație sau pentru a putea atrage finanțări externe. Din punct de vedere legal, nu există responsabili și sancțiuni pentru neurmărirea și neîndeplinirea acestor documente. În cazul finanțărilor europene, politicile de dezvoltare urbană sunt un pretext pentru realizarea unor proiecte pe care oricum administrația locală și le dorea anterior definirii politicilor de dezvoltare urbană.

Dar haideți să ne uităm la capitala României: Conceptul Strategic Bucureşti 2035 (www.csb2035.ro), realizat în 2011, a identificat necesitatea realizării a 40 de politici de dezvoltare urbană in București. Niciuna nu a fost realizată.

Aș vrea să închei, totuși, într-o notă pozitivă. Este ușor să criticam atunci când nu venim cu alternative. Din punctul meu de vedere, faptul că România este mai puțin dezvoltata decat Belgia, de exemplu, constituie un avantaj. Putem folosi această oportunitate pentru a lua decizii informate (din experiența altor țări) și a face un salt uriaș în ceea ce privește calitatea vieții. La o suta de ani de la naștere, România are poziția geografică, strategică, politică și culturală pentru a renaște ca Romania 2.0, ca Super Romania, așa cum îmi place mie s-o numesc. Patrimoniul cultural joacă un rol esențial în aceasta renaștere, dar despre aceasta voi vorbi pe larg în curând.