În dialog cu Pro Patrimonio: „La Varșovia societatea a cerut, a simțit nevoia de a-și reconstrui identitatea. În cazul Bucureștiului, prea puțini cetățeni se simt apropiați de oraș. Este nevoie să construim întâi legătura dintre om și București.”

Fundația Pro Patrimonio este o organizaţie neguvernamentală nonprofit internaţională, cu filiale în Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite.

Acțiunile se concentrează pe proiecte practice de protejare și reabilitare a patrimoniului, precum și pe implicarea și conștientizarea de către comunități a propriei identități, a memoriei și valorii moștenirii culturale.

Fundația Pro Patrimonio susține ideea că patrimoniul este responsabilitatea fiecărui cetățean și constituie un element formator al identității sociale. 

Din anul 2000 Fundația desfășoară câteva programe de importanță națională și internațională, încercând, printre altele, să creeze o rețea de centre de meșteșuguri pe lângă monumente în a căror salvare se implică: Centrul de meșteșuguri tradiționale de la Țibănești, dezvoltat în relație cu conacul P.P. Carp; 60 de biserici de lemn, cu sprijinul Europa Nostra și al World Monuments Fund; Casa George Enescu din Moldova, etc.

Interviu acordat de Raluca Munteanu, Arhitect & Coordonator de Proiecte al Fundației Pro Patrimonio  

Care a fost punctul de plecare pentru lansarea Pro Patrimonio? Ce sincope s-a dorit a fi acoperite prin realizarea acestei inițiative de pionierat în domeniul arhitecturii?

„Primele discuții cu privire la înființarea unei fundații pentru salvarea patrimoniului natural și arhitectural în România au avut loc la Londra imediat după căderea lui Ceaușescu, cu Indrei și Nicolae Rațiu, fii lui Ion si Elisabeth Rațiu, care tocmai se pregăteau să se întoarcă în țară pentru a participa efectiv la viața politică și socială din România post-comunistă. Pro Patrimonio a fost ideea fraților Indrei și Nicolae. De la început am fost întru-totul de acord cu ideea, dezvoltând fundația Pro Patrimonio împreună. Eram de acord că societatea românească după 45 de ani de comunism, trebuia să fie complet dezorientată. Comunismul este contra individului, contra spiritului de identitate pe care individul îl dezvoltă prin istoria sa și cultura neamului său. Prin urmare ni s-a părut foarte important să înființăm o asemenea fundație în România – privată, independentă și democratică – dar numai la momentul bun… care nu a venit decît după președinția lui Constantinescu, în anul 2000.” – arh. Șerban Cantacuzino, membru fondator, text scris pentru aniversarea de 15 ani a fundației.

Care erau principalele probleme cu care se confrunta patrimoniul arhitectural național la momentul lansării fundației? În ce măsură considerați că deficiențele semnalate în 2000 sunt încă actuale?

Starea patrimoniului în 2000 era în mod paradoxal în stare mai bună decît acum. Degradarea accelerată a început mai curînd după 2000, odată cu lungile procese de retrocedare (retrocedarea în sine este un lucru corect, dar prost pus în practică, încurajând ilegaliățile și corupția), care au deschis poarta vandalizării a numeroase clădiri de patrimoniu, și au încurajat specula imobiliară care are în vedere strict un profit imediat, și nu profit prin calitate. În 2000, conștiința civică legată de protecția patrimoniului era slabă, dar începuse crearea cadrului legislativ adecvat (legea pentru protecția patrimoniului a apărut în 2001), care din păcate nu se aplică nici azi în mod eficient. Azi problemele sunt mult mai acute. Pierderile sunt însemnate și 17 ani de neglijare a patrimoniului sunt greu de recuperat. În prezent, discutăm punere în conservare și intervenții în regim de urgență în vederea unor vremuri mai bune, care să deschidă oportunități de valorificare durabilă a patrimoniului. Fundația s-a maturizat odată cu societatea și a învățat să răspundă problemelor acute, suplinind o lacună uriașă lăsată de ineficiența și corupția administrației statului.

Putem considera ca fiind inculpabile doar autoritățile abilitate pentru situația patrimoniului sau vina este de departe una colectivă, cotă parte din reponsabilitate revenind și cetățeanului?

Protecția patrimoniului vine din educație și din sentiment identitar. Ambele sunt deficitare în societatea românească. În prag de serbare a Centenarului, românii se raportează la câteva edificii foarte consacrate ca fiind reprezentative pentru națiune, dar pierd din vedere contextul fiecărui loc, specificul la scara mică a fiecărei localități. Comunitățile au pierdut coeziunea socială, domnește neîncrederea și raportarea la modele externe (discutabile estetic și calitativ) în defavoarea valorilor locale căzute în paragină. Dacă e să vorbim de vină, este o vină colectivă – de la educația în familie, la cea din sistemul de învățămînt la informația din mass-media.

Cetățenii fără repere de identitate locală sunt mai ușor de manipulat. Interesant este că din masa cetățenilor care au ales să lucreze în străinatate, există o parte de oameni tineri care se întorc – chiar și doar pentru vacanțe – și care încep să descopere valorile locale. În activitatea fundației voluntarii care se implică sunt majoritar tineri, convinși că pot schimba ceva și că gestul lor contează. Sprijinul autorităților în acest sens este aproape inexistent. Suntem doar bucuroși cînd nu avem piedici din partea statului.

Dovedește atitudinea societății românești lipsa unei culturi în direcția salvgardării patrimoniului?

Merită o atenție deosebită faptul că primul mare protest a început pentru salvarea patrimoniului cultural de la Roșia Montană, iar o nouă formațiune politică care încearcă o modernizare a statului a apărut dintr-o asociație care apăra patrimoniul bucureștean. Există semne că societatea este mult mai conștientă de valoarea patrimoniului, dar nu este suficient de matură și unită pentru a acționa coerent în acest sens. Sunt mai multe nuclee valoroase cu rezultate impresionante, care se coagulează încet și care suplinesc tot mai mult ceea ce statul inert și anacronic nu face. Cu toate acestea cultura mediului construit și a patrimoniului sunt foarte scăzute în rîndul societății.

Considerați necesară brevetarea unei curricule naționale care să conștientizeze tinerele generații în legătură cu valoarea identitară a patrimoniului?

Cunoașterea și aprecierea patrimoniului se învață cel mai bine folosindu-l și experimentînd pe viu spațiile, peisajul. Acest lucru nu se face prin materie școlară, se face prin exemple de calitate și activități de reconectare a cetățenilor cu patrimoniul (activități culturale, dar și economice). A trăi într-un spațiu de calitate afectează direct psihicul uman și comportamentul oamenilor. Este nevoie să reînvățăm locuirea și a privi dincolo de confortul interior al camerei noastre. Patrimoniul este parte a spațiului public, cel prin care trecem zilnic, dar pe care îl ignorăm și-l tolerăm, oricât de degradat ar fi.

Cred că primul pas este să revenidicăm calitatea spațiului public, care se va extinde inevitabil și către clădiri. Un spațiu public de calitate este expresia unei societăți mature și care își asumă democrația ca pe un spațiu al dezbaterii permanente, al toleranței, al ideilor. Starea actuală a spațiilor publice este expresia unei administrații autoritare, opace și autiste, care tratează cetățenii ca subordonați cărora le satisface un minim de nevoi, pentru a elimina tensiunile violente.

Este parteneriatul public – privat o strategie fezabilă pentru conservarea patrimoniului? Oferă această schemă de colaborare stat – societate civilă soluția pentru extinderea creșterea numărului de monumente istorice restaurate?

Patrimoniul este în mare majoritate propietate privată, dar prin valoarea dovedită în timp a devenit de interes public (local sau național) fiind repere pentru comunități. În acest sens este necesară colaborarea public-privată, nu doar pentru conservare-restaurare, ci mai ales pentru punerea în valoare. În lume acest lucru se întîmplă firesc, autoritățile sprijinind prin diferite mecanisme proprietățile private și prin parteneriate eficiente cu organziațiile     non-guvernamentale de profil.

În România, există o diferențiere foarte clară între patrimoniul în proprietatea statului sau al bisericii (asimilat ca proprietatea publică) și cel privat. Diferențierea face ca proprietatea privată să nu poată beneficia de sprijin, având doar obligații și restricții impuse de statutul de monument istoric. Pentru a deveni funcțional parteneriatul public – privat, este necesară eliminarea corupției și asumarea conștientă și eficientă a protecției patrimoniului în mod nediscriminatoriu. Misiunile de protecție și valorificare e patrimoniului sunt asumate mai curând de către organizațiile         non-guvernamentale, decît de către stat, care nu este capabil să asigure protecție nici măcar proprietății publice.

Printre obiectivele salvate de Pro Patrimonio amintim roiectul 60 de biserici, Vila și Parcul Golescu, Conacul Neamțu din Olari sau Casa Enescu din Mihăileni. Ce ne puteți spune despre impactul la nivel societal pe care aceste proiect îl au? Contribuie la conștientizarea publicului cu privire la situația monumentelor istorice aflate în degradare?  

*obs. Proiectul 60 de biserici de lemn nu înseamnă că am salvat 60 de biserici, ci este o denumire generică care să arate că aceste clădiri sunt o multitudine și că sunt mai valoroase prin numărul mare pe un teritoriu restrîns, decît valoarea fiecărui obiect în parte.

Proiectele fundației Pro Patrimonio nu sunt proiecte de restaurare, decât în mică măsură. Noi facem, în cele mai multe cazuri, intervenții de urgență și punere în conservare. Restaurarea este un proces amplu și costisitor care se întinde pe foarte mulți ani, mai ales când resursele financiare sunt foarte limitate. Orice intervenție, însă, este combinată cu acțiuni de conștientizare a comunității, pentru reintegrarea clădiri de patrimoniu în societatea locală. Nu toate au fost gândite ca atare de la început, ci am descoperit pe parcurs, prin voluntarii care participau la punerea în conservare a unora din bisericile de lemn: sătenii s-au arătat curioși și le explicau ce facem și de ce și așa au apărut idei de a informa locuitorii, dar și de a le cere ajutor (participare cu materiale sau muncă). Astfel după ce misiunea fundației se termină, prin lucrul cu comunitatea, clădirea va continua să fie apreciată și folosită.

Cîteva din proiectele menționate în întrebare sunt proprietatea fundației (primite ca donație – vila Golescu și conacul Neamțu), aici lucrările de conservare sunt gândite ca ateliere educative pentru meșteri și tineri, cu participare internațională. Ansamblurile sunt folosite pentru acțiuni de învățare și informare a comunității locale. Prin activitatea noastră, primim tot mai multe solicitări de consultanță și ajutor de la persoane paticulare care nu știu și nu găsesc decât o birocrație stufoasă și greu de descifrat. Resursele noastre sunt foarte limitate, astfel încât cel mai adesea oferim doar sfaturi. Avem în plan să realizăm o platformă de informare pentru oricine are o clădire istorică, ca un prim pas să găsească calea cea mai potrivită pentru problemele pe care le întîmpină.

Academia de Muzică Enescu din Mihăileni este un proiect complementar misiunii fundației. Demonstrează această inițiativă faptul că readucerea la viață a unui monument istoric oferă automat vizibilitate unei comunități, atrăgând astfel potențiali investitori?

Proiectul de salvare a casei Enescu din Mihăileni s-a născut ca un proiect de solidaritate între diferite profesii – arhitecți și muzicieni – un parteneriat între Ordinul Arhitecților și fundație. Salvarea ei s-a realizat în cam doi ani prin mobilizarea atât a unui public larg, cât și a comunității locale, care a organizat clăcile de „ungere” cu lut a pereților. Academia de Muzică a fost ideea meșterului Ovidiu Ionică care a condus lucrările de reparație, simțind nevoia să ofere un plus de educație copiilor săi. Ideea academiei a fost necesară. Din primul moment când fundația a început să se implice, întrebarea a fost la ce va folosi casa, nu cum o reparăm.

În cele mai multe situații modul în care folosim clădirea este mai important decît soluțiile tehnice. Pentru aceasta chiar din timpul șantierului, clădirile sunt testate pentru a trezi interesul și a le demonstra potențialul. Așa s-a întâmplat și la casa Enescu, unde anual s-au organizat cursuri muzică de vară. Deocamdată ideea academiei prinde încet viață cu ajutorul câtorva sponsori generoși (Fundația Noctilucent, Țucă Zbîrcea și Asociații, Fundația „Sandra oferă o șansă”, Cemacon, ș.a.). Investitori economici nu au apărut încă.

Care sunt elementele definitorii pentru școala de meserii tradiționale desfășurată în colaborare cu Asociația Maria încă din 2007? Care sunt principalele coordonate ale programului luând în considerare cei zeci ani de activitate?

Școala de meserii tradiționale se adresează în principal tinerilor din localitate, căutând să-i ajute să-și dezvolte calitățile și să învețe o profesie care să le ofere un viitor. A apărut din observația că majoritatea clădirilor de patrimoniu au fost realizate cu forță de muncă locală, dar în prezent necesită echipe specializate, care se deplasează de la distanțe mari. Orice clădire trebuie întreținută în timp, deci efortul de a o reabilita cu alte echipe decît cele locale va ridica probleme serioase pentru lucrările curente de reparații. În timp această idee s-a suprapus pentru observația că meșterii în tehnici tradiționale sunt tot mai greu de găsit. Pro Patrimonio a intermediat relația cu școala de meserii Le Compagnons du Devoir din Franța, școala care provine din tradiția meșterilor constructori de catedrale, inclusă de UNESCO în lista patrimoniului imaterial. În fiecare an, un meșter compagnon fierar vine în satul Țibănești unde învață elevii fierărie de artă (elemente forjate pentru construcții) și execută obiecte la comandă pentru persoane particulare care comandă. Vara timp de 2 săptămîni se organizează un atelier internațional în care se experimentează diferite alte tehnici: dulgherie, tîmplărie, tencuieli, olărit, împletituri etc. În acest an, în octombrie, se va organiza un atelier internațional de dulgherie, în parteneriat cu școala Le Compagnon du Devoir, unde vor participa 60 de dulgheri din toată lumea și sunt invitați meșteri dulgheri și din România. Miza acestor ateliere și a școlii este renașterea școlilor de meserii.

Pro Patrimonio a intermediat relația cu școala de meserii Le Compagnons du Devoir din Franța, școala care provine din tradiția meșterilor constructori de catedrale, inclusă de UNESCO în lista patrimoniului imaterial. În fiecare an, un meșter compagnon fierar vine în satul Țibănești unde învață elevii fierărie de artă (elemente forjate pentru construcții) și execută obiecte la comandă pentru persoane particulare care comandă. Vara timp de 2 săptămâni se organizează un atelier internațional în care se experimentează diferite alte tehnici: dulgherie, tîmplărie, tencuieli, olărit, împletituri etc. În acest an, în octombrie, se va organiza un atelier internațional de dulgherie, în parteneriat cu școala Le Compagnon du Devoir, unde vor participa 60 de dulgheri din toată lumea și sunt invitați meșteri dulgheri și din România. Miza acestor ateliere și a școlii este renașterea școlilor de meserii.

Având ca studiu de caz cartierul Matache – Gara de Nord, cum vedeți procesul de regenerare urbană? Care sunt mijloacele prin care situația actuală poate fi ameliorată? Este modelul reconstruirii edificiilor după modelul Varșoviei postbelice o măsură fezabilă?

În cazul Matache, reconstrucția Halei este o datorie morală, o restituție necesară. Să nu uităm că autorizația oficială este pentru desfacere și remontare pe alt amplasament, nu demolare! Hala a fost motorul economic al zonei, în prezent în maidanul rămas după demolare nu s-a întîmplat nimic din generoasele promisiuni ale administrației, nici măcar în privința fluentizării traficului. În schimb presiunea imobiliară se simte, prin construcțiile cu densitate și regim de înălțime foarte mare care încep să apară, construcții care nu preiau specifiul local și vor transforma radical zona. Primăria Capitalei încearcă de câțiva ani organizarea unui concurs de arhitectură pentru refacerea Halei și remodelarea pieței agroalimentare, dar fără succes. Din păcate remodelarea pieței înaintea sau chiar în timpul reconstrucției Halei va distruge minima activitate economică care mai există, și va fi aproape imposibil de revigorat după finalizare.

Regererarea zonei nu se face prin șantiere interminabile și trafic, ci prin activitate, cultură, viață. Regenerarea trebuie să înceapă cu restituirea spațiilor publice cetățenilor și amenajarea lor în consecință, cu diminuarea vitezei de trafic pe șosea, creșterea numărului de traversări, înverzirea spațiului public (suprafața de asfalt este disproporționată raportată la ceea ce a rămas pentru trotuare), reabilitarea fondului istoric existent. Cazul Matache – Gara de Nord este un caz clasic de intervenție autoritară, nedemotractică, anacronică, fără o reală și corectă informare și consultare a publicului. Iar starea prezentă demonstrează indiferența și incapacitatea autorităților de a întelege problemele urbane și de patrimoniu. În prezent singurul mijloc eficient este o schimbare de priorități și gândire în interiorul Primăriei, astfel încît cetățeanul să fie prioritar autovehiculelor și eliminarea corupției.

La Varșovia societatea a cerut, a simțit nevoia de a-și reconstrui identitatea. În cazul Bucureștiului, prea puțini cetățeni se simt apropiați de oraș. Este nevoie să construim întâi legătura dintre om și București, fapt care poate va duce într-un final la alegerea unor primari care să deservească mai bine interesul public și care să înțeleagă identitatea urbană și valoarea patrimoniului.