Eugen Rădescu este manager cultural, curator și teoretician, cu studii in științe politice (specializat în relativism moral și etică politică). A scris pentru diferite reviste și publicații naționale și internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor “How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to show and i’m showing it!” și “Common Nostalgia” la Pavilion, București. A publicat cartea “How innocent is that?” la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION – journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al board-ului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al board-ului de selecție apexart New York, pentru programele “Franchise” și “Unsolicited Proposal Program”. Este managing director al CREATIVE EVOLUTION, agenție de PR specializată pe relația corporate-artă.
A ținut numeroase prelegeri și conferințe la diverse instituții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează la editarea volumului: “Relativism moral – două perspective”. Este doctorand în științe politice la Universitatea Babeș-Bolyai.
Este lector la Universitatea București și profesor asociat Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.
Ce ne puteți spune despre proiectul Bucharest Biennale – Bucharest International Biennial of Contemporary Art? Care a fost punctul de plecare pentru lansarea inițiativei?
Proiectul Bucharest Biennale a început în anul 2005 cu prima ediție, curatoriată de mine, în spațiul Muzeului Literaturii Române. La acea vreme, scena culturală locală impunea apariția unei bienale, ca cel mai reprezentativ eveniment de artă contemporană pentru un oraș/capitală. Evident, Bucharest Biennale a venit cu particularitățile sale locale însă astăzi, este cel mai reprezentativ eveniment de artă contemporană din România.
Care erau principalele sincope în domeniu la momentul debutului Bucharest Biennale? În ce măsură au sesizați schimbări prin comparație între 1999 și 2017?
La momentul respectiv, al apariției Bucharest Biennale, scena artistică locală era destul de liniștită, însă în sensul lipsei de spații/artiști și proiecte, cumva ca și astăzi. Însă exista la acea vreme o vivacitate și o dorință a actorilor locali de a schimba ceva și de a crea o scenă culturală importantă. De a schimba ceva, știu că e deja o butadă neserioasă deja această dorință de schimbare a românului, însă artiștii și managerii acelor vremuri, chiar își doreau o accelerare a procesului de producție artistică, și de schimbare a scenei.
Luând în considerare activitatea de aproape două decenii a Bucharest Biennale, care considerați că sunt proiectele cele mai notabile desfășurate?
BB a început în anul 2005, organizația noastră, a mea și a lui Răzvan Ion, a început în 1999 cu revista de artă și cultură contemporană PAVILION, mai apoi în 2015 cu Bucharest Biennale si din 2008 în 2014 cu centrul pentru artă și cultură contemporană, PAVILION CENTRE. Evident, pe lângă toate aceste proiecte, au fost implicările noastre în alte proiecte internaționale, precum și în activitatea didactică, atât eu cât și Răzvan, predăm la Universitatea București.
Care este strategia de dezvoltare pe termen mediu și lung a Bucharest Biennale – Bucharest International Biennial of Contemporary Art? Ce obiective vizați în acest sens?
BUCHAREST BIENNALE continuă să construiască o legătură puternică între București – spațiu geocultural unde politica se reflectă în toate aspectele vieții – și restul lumii. În transcederea specificului geografic și istoric, a contextelor politice, bienala se conectează la un domeniu complex, cel al rezistenței (rezistance) in mediul cotidian. Bucureștiul este scena pe care se întâmplă acest eveniment de artă, este exact cadrul în care BB există, așa că dacă acest oraș se dezvoltă si pune la dispoziție o infrastructură decentă, atunci și BB va fi conectată direct la aceasta.
Cum vedeți problema cooperării culturale la nivel european și transcontinental? Putem considera aceste colaborări transfrontaliere ca aparținând diplomației publică?
Structura temporară a BB, eveniment bienal, oferă posibilitatea unei analize radicale a sistemelor care întrețin și sunt responsabile pentru crearea a ceea ce numim “experience economy” (economia experienței). Bucharest Biennale merge dincolo de orchestrarea unor “evenimente memorabile”, care vizează noțiuni fixe și predeterminate despre transformările personalizabile, caracteristice atât pentru acest model economic, cât și reflectate în formatul global al bienalelor. În schimb, BB creează o platformă pentru analiza și posibila redirecționare a imaginarului social, politic și economic. Bucharest Biennale își dorește să facă vizibile structurile de putere care susțin aceste sfere de control, dezvăluind modul în care acestea sunt organizate, coordonate și implementate în cadrul unor segmente largi ale societății. BB reprezintă o încercare de răsturnare a experiențelor înscenate, dorește să regândească și să reimagineze procesele hegemonice, poziționând în același timp Bucureștiul ca mediu eclectic de schimb și acțiune culturală.
Dacă ar fi să realizăm o antiteză între politicile culturale interne și cele externe, care sunt principalele diferențe pe care le sesizați?
Politicile culturale externe, există.
Care este opinia dumneavoastră cu privire la susținerea artei și culturii de autoritățile naționale abilitate? Sunt organismele abilitate suficient de implicate în direcția salvgardării patrimoniului?
Nu aș vrea să comentez prea mult această întrebare. Patrimoniul este una, arta contemporană este alta. În afară de asta, ignoranța, rea-voința, incompetența, prostia birocratică există. Peste tot.
În legătură cu intervenția anterioară, care sunt principalele deficiențe sistemice pe care le distingeți în materie de politici culturale?
Repet, nu există nicio politică culturală serioasă la nivel de minister/autorități.
Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii românești în cadrul patrimoniul mondial?
Nu, deloc. Și nu cred în niciun fel de “specificitatea românească” – este o butadă lipsită de conținut. România a avut valori de care și-a bătut joc, și pompează energie și spirit “românesc” în “valori” de care nu a auzit nimeni, nicăieri. Asta este specificitatea, dacă vreți.
Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?
Nu aș vrea să mă gândesc la această perspectivă, la ce sistem educațional ineficient și retrograd avem. Exact asta ar lipsi!
