DOINA RUŞTI este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre romanele sale, unele reeditate în colecția Top 10+, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) și Lizoanca (2009) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române.
Manuscrisul fanariot (2015), un bestseller, deschide seria ficțiunii istorice, în care se înscrie și recentul roman Mâța Vinerii.
Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.
Pagină web: http://doinarusti.ro
(Polirom)
Cum caracterizați literatura în veacul al XXI-lea? Care este rolul acestei manifestări culturale în secolul vitezei?
Trăim un timp al transformărilor. Îmi aduc aminte că pe la sfârșitul anilor 80, când a apărut Alchimistul lui Coelho, intelectualii erau mâhniți că o carte atât de “subțirică”, și ca temă și ca stil, cu subiect vechi și cu un mesaj aproape comercial, se bucura de succes unanim și internațional. Unii nu credeau că literatura poate să cadă atât de mult, iar alții erau convinși că trăim sfârșitul literaturii, iar că în scurtă vreme cărțile comerciale îi vor lua locul. Totuși, literatura a mai avut câteva tentative de reconectare la fluxul tradițional (Dezonoare a lui Coetzee, 1999) sau prin romane de construcție în spațiul minimalismului (Palahniuk). Au mai fost câteva momente de reluare a eposului amplu, în registru mitic sau de re-nuanțare a fabulosului (pe la începutul anilor 2000). Dar, pe fondul acestor evenimente, a început de fapt marea schimbare. Fenomenul cel mai laborios al începutului de secol este după mine, nu creația, ci violența exercitată asupra receptării. Numărul imens de cărți fără conținut, literatura piaristelor, manifestată în masă, înlocuirea construcției cu un tip de confesiune diareică etc., denotă un moment de criză, adică de schimbare majoră. Disperarea exprimării a generat agresiuni fără precedent față de opinia celuilalt. Nimeni nu mai are chef să asculte. Nici nu cred că mai știe cineva. Această exteriorizare exasperată se manifestă în toate sectoarele, pentru că s-a ajuns în acel punct al uniformizării, încât nimeni nu mai poate ieși în evidență uluitor și detașat, pentru a fi model pentru ceilalți. Epigonismul se manifestă pe distanțe mici și într-o viteză care nu dă timp pentru formarea modelelor.
Literatura își trăiește sfârșitul, în acest țipăt disperat al mediocrității care, nu doar că nu se mai mulțumește cu victoria obținută încă de acum câteva decenii, ci vrea să facă regulile. Toate acestea împing creația literară spre alianțe (cu filmul, cu vizualul dar și cu teatrul sau muzica), nu în sensul mult jinduitului sincretism, ci în ideea de a găsi un prototip hibrid dar independent.
Ca prozator, cred într-o literatură care nu va fi la îndemna oricui, care-și va găsi imitatorii mai greu. Un timp, romanul cu poveste inteligentă, din categoria mystery va duce moștenirea mai departe. Și poate teatrul. Însă cred într-o literatură-folder, care va înflori în pagina computerului, cu text în metamorfoză continuă, capabil să ofere altă latură a poveștii la fiecare lectură… O construcție care va produce greu epigoni. Am mai descris acest gen de literatură în romanul Fantoma din moară. Am și scris povestiri-folder, încercând să deschid alt drum. Din acestă serie face parte SIGCHLD, fork() and sleep() – un tilu împrumutat din limbajul programatorilor IT. Este o povestire despre legături, între oameni și între generații, scrisă din patru perspective care se amestecă, în ideea că nicio poveste nu este independentă și definitivă. (https://doinarusti.ro/povestire/sigchld/index.html)
Care este condiția scriitorului în contextul evoluțiilor actuale? Sesizăm anumite diferențe între situația din România și cea din afara granițelor?
Ca în orice moment de criză, diferențele sunt minime (dacă nu luăm în considerație criteriile de vizibilitate, de promovare).
Cum caracterizați apetența publicului din România pentru literatură în prezent? Care sunt mesajele din spatele acestei stări a lucrurilor?
Și acesta este un simptom al crizei. Cartea încă se cere, dar motivele nu se leagă strict de plăceri estetice. Acum câțiva ani, o scriitoare tânără se hotărâse să-și facă editură, iar eu mă-ntrebam unde își va găsi cumpărători. Ea mi-a spus că în privința asta nu-și face griji: cărțile sunt cumpărate de cei care vor să devină scriitori și care sunt destul de numeroși. În ideea de a-și cuceri editorul, aceștia îi cumpără cărțile. Și-a avut dreptate. De fapt cam toți editorii sunt și scriitori, ca și cei care promovează literatura. Transformându-se totul într-un hypertroc, s-a micșorat vizibil numărul cititorilor pasionați. În cazul meu există două categorii care mă motivează să scriu: profesorii tineri și intelectualii optzeciști ajunși la pensie.
În legătură cu intervenția anterioară, constatăm anumite preferințe generale ale cititorului sau viziunea de ansamblu este mult prea nuanțată pentru un astfel de clasament?
Cititorii aceștia, de elită, sunt însetați de o literatură intelectualistă. Mai precis, detestă într-o asemenea măsură mimetismul literar, încât sunt în stare să citească un tom plictisitor de 2000 de pagini, decât o cărticică firavă, în care autorul se smiorcăie în oglindă.
Care sunt principalele obstacole pe care un autor le întâmpină în România? Care sunt principalele disfuncționalități sistemice cu care se confruntă scriitorul?
În momentul acesta oricine poate să publice o carte într-o oră și poate să facă ce vrea cu ea: s-o vândă alături de pungile de cafea sau urlând într-un megafon. Nu mai există limite. Nu mai există reguli. Librăriile nu mai sunt atât de importante, cum erau acum câțiva ani. Există oameni inteligenți care pot să vândă orice, inclusiv cărți. Ce-ar putea să facă un scriitor în situația dată? Fie să-și caute cu mult curaj cititorii (cum se zice, din om în om) fie să intre în detestatul sistem de promovare reciprocă. Poate să scrie pe net. Poate să-și facă bloguri, cluburi de lectură, să citească pe stradă, să scrie pe foița de țigară ori pe nisip. În ziua de azi orice scriitor poate să facă orice. Ori poate să facă literatură, acea literatură care învinge secolele.
Parcurgându-vă opera putem observa îmbinarea dintre istorie și literatură. Care sunt elemente ce permit întretăierea celor două discipline?
Imaginea globală. M-am format într-o lume în care cronologiile aveau mare importanță. Școala făcea caz de principiul istoric. Apoi, există un complex al timpului trecut, de care am încercat să mă vindec, luându-l în stăpânire. Oamenii pierd bună parte din viață, înmuiați de narcoza timpului dus, de cele mi multe ori fără să stabilească legături solide cu el. Întodeauna m-a întristat faptul că cineva își aduce aminte cu greu ce-a fost înainte de bunici, cine a fost bunicul bunicului său, de exemplu. Pasiunea mea pentru istorie este epică și motivată de nevoia imaginii globale. Dacă nu am în minte harta, nu pot să scriu despre oamenii care se plimbă între granițele ei.
Ce ne puteți spune despre elementele cu potențial de muză ce intervin în procesul creațional? Care sunt acele elemente ce v-au inspirat opera de-a lungul timpul?
Scriu despre ceea ce mă intrigă, incită, interesează, de la faptul trăit, la cel citit. Dar mai sunt și alți factori. Există o fostă elevă de-a mea care este și cel mai fervent epigon al meu, desigur scriitoare din acel pluton gălăgios, cu slujbe de promotori literari. Ea e un fel de barometru pentru mine: când Andreea încearcă să scrie ceva care imită cu insistență vreuna dintre scrierile mele, știu precis că trebuie să aleg alt stil, să trec în altă zonă tematică. În ultimii doi ani am publicat romane istorice și fantastice, întreprindere care nu va rămâne fără urmări epigonice. De aceea, în perioada care urmează, mă voi ocupa de o sferă mai puțin abordată, anume extremele Europei și întâlnirile lor secrete.
Regăsim în opera domniei voastre cele două concepte-surori mimesis și catharsis? Cum se transpun acestea în paginile cărților?
Pe la începuturi eram preocupată de autenticitate. Cu timpul, am învățat că plăcerea scrisului aduce, acolo unde este cazul, și naturalețea. Nu mă eliberez prin scris, ci doar mă joc, dar întotdeauna după un plan detaliat, pentru că romanul presupune construcție și nu doar un aranjament ludic. Când scrii roman ai un țel pe care trebuie să-l atingi. Pentru mine eposul nu este un discurs interminabil, de orator bolnav după adulație, ci mă interesează povestea, ca fapt trainic. Odată mi-a reproșat un cititor că nu vorbesc despre mine, că scriu neutru până la ștergerea totală a ideii de autor. Cam aceasta a fost credința mea, până la Manuscrisul fanariot. Odată cu acest roman am introdus în jocul romanesc și una dintre fețele mele profane. A fost distractiv.
Observăm cum tot mai des criticii literari reclamă apariția unei literaturi de vitrină, deci a unor opere bombastice și golite de conținut. Cum poate fi combătută această formă de concurență neloială?
Nu este concurență, ci este revoluție, adică o istorie care anunță începutul altei ere.
Reprezintă istoria națională și mitologia elementele ce pot inocula literaturii românești acel inefabil?
Categoric sunt, atât istoria decentă, cât și istoria fabulatorie, două componente ale vieții, prin urmare și două surse pentru artă. Imaginarul uzează de tipologii perene. În Evul Mediu românesc circula o poveste despre un om care se plimba liniștit cu barca. La un moment dat, s-a scufundat alunecând în abisurile acvatice multă vreme, până când a ieșit în cealaltă parte a lumii, pe un lac liniștit. Acolo începea fața nevăzută a vieții. În zilele noastre, imaginea bărcii scufundate, care iese în cealaltă parte a Pământului, a fost conservată în “Pirații din Caraibe”. Credința într-un elixir al salvării (al tinereții veșnice, al vindecării, al iubirii etc) a străbătut secolele, generând o literatură amplă. Arhetipul piticului sau al uriașului, lupta pentru libertate, setea marilor călătorii – fac parte dintre acele teme nemuritoare. Eu însămi m-am întors recent (în romanul Mâța Vinerii) la rețetarele medievale sau la faptele pe care istoria mare le consideră minore. Dar nu temele fac insolitul unei literaturi, ci viziunea asupra lor. Iar aici ar fi foarte mult de vorbit. Pe scurt: o literatură iese la suprafață, în momentul în care există măcar o voce proaspătă, imposibil de confundat cu altele, susținută unanim de confrați și de cititori. În urma acelei voci vine marea literatură.
