Antoaneta Olteanu este profesor la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea), al etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară rusă).
Literaturii ruse i-a consacrat un volum de critică – Proza rusă contemporană (Ed. Paideia, 2004, 2008), precum şi peste 50 de volume de traduceri. Dintre scriitorii tălmăciţi în limba română, amintim: F.M. Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Adolescentul, Amintiri din Casa morţilor, Demonii, Dublul etc.), I.A. Goncearov (Oblomov), Mihail Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Andrei Platonov (Cevengur), Iuri Dombrovski (Facultatea lucrurilor de prisos), Saşa Sokolov (Şcoală pentru proşti), Ludmila Petruşevskaia (Fetiţa de la Metropol, Oraşul luminii, Poveşti de dragoste), Mihail Şişkin (Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului), Vladimir Sorokin (Kremlinul de zahăr, Viscolul), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică), Andrei Kurkov (Legea melcului, Ultima iubire a preşedintelui, Prieten drag, tovarăş al răposatului), Olga Slavnikova (Duşmanul poporului).
Care este apetența publicului din România pentru etnologie într-o epocă ce a debutat sub semnul vitezei? Manifestă acesta un interes exponențial pentru componenta mitică în era tehnologiei?
Aș spune că, paradoxal, este un interes destul de mare. Și la nivelul studiilor de specialitate (secții de etnologie la licență, masterate de specialitate), și la nivel de „amatori”. Mulți reporteri, tineri de azi sunt pur și simplu fascinați de acest domeniu destul de misterior, din care majoritatea nu știe decât de existența unor basme (și alea ale fraților Grimm!) sau aventual de bătrâna Mioriță! Curentul tradiționalist al iiei și al sărbătorilor rurale tradiționale se combină cu pasiunea pentru rădăcinile dacice și de aici apar oameni care chiar doresc să știe mai multe despre acest domeniu fascinant. Componenta mitică, la rândul ei, chiar se bucură de interes: la început vorbim de puțin scepticism, de „farmece”-șarlatanii, dar când oamenii află că vorbim de fapt de un sistem de gândire total diferit de al nostru, când încep să-l înțeleagă, devin cu adevărat fascinați.
Considerați etnologia o componentă inseparabilă a diplomației culturale?
Fără îndoială. Și aici pot vorbi din experiență personală. Ori de câte ori am ținut niște prelegeri la institutele de etnologie din centre universitare europene, interesul stârnit de tema respectivă a produs și un interes mai mare pentru țara din care veneam. Se fac extrem de puține asemenea introduceri în domeniul vast al etnologiei românești (prea puține muzee etnografice au organizat expoziții în afară); e loc mult pentru conferințe, expoziții tematice și publicarea unor volume de referință. Cred că Institutul Cultural Român ar trebui să promoveze mai consecvent acest domeniu. Mulți colegi etnologi din afară (Centrul și Vestul Europei) mi-au spus nu o dată că suntem extrem de norocoși că mai avem zone în care să cercetăm, că sunt multe lucruri vechi încă insuficient prezentate și care pot fi încă abordate… Și, odată cu mai buna cunoaștere a rădăcinilor, se poate înțelege mai bine și specificul țării noastre.
Putem considera etnologia drept o știință cultivând educația în sprijinul conservării patrimoniului?
Evident. La Universitățile la care se studiază această disciplină se fac chiar multe materii în acest sens, pentru că majoritatea absolvenților capătă competențe pentrun a lucra și ca muzeografi, nu numai cercetători.
Este caracterul arhaic acel inefabil conferit culturii naționale? Reprezintă componenta rurală elementul în jurul căruia trebuie definită o strategie de promovare națională fezabilă?
Categoric. Sunt foarte multe lucruri pe care încă nici noi nu le-am deslușit foarte bine și care cer o aprofundare a materialelor existente, atât a celor de arhivă, cât și de pe teren. Bogăția materialului etnologic românesc, profunzimea pe care o regăsim în cunoștințele despre natură și mersul universului, în viziunea despre Lumea de Apoi, în relațiile cu semenii, cu vecinii ș.a., aproape unic în anumite aspecte (în altele prezentând multe puncte de contact cu vecinii noștri) ne pot face să vorbim de inefabilul culturii tradiționale populare.
Așa cum am spus mai sus, sunt sate în care multe tradiții sunt încă vii, în ciuda faptului că ne aflăm deja într-un alt mileniu. Turismul rural își face și el datoria lui, dar aici aș vedea rolul absolvenților de etnologie – în a sublinia lucrurile cu adevărat autentice și valoroase din regiunea respectivă, în prezentarea pe înțelesul turiștilor a acelor trăsături specifice pe care le identifică doar un specialist. Altfel, vom găsi mult kitsch și interpretări amatoristice care, clișeizate, pot face foarte mult rău receptării culturii populare românești.
Sesizăm conexiuni între Etnologie și domenii precum Balcanistica și Slavistica? Regăsim puncte de convergență?
În măsura în care căutăm componenta etnologică, balcanistica și slavistica au punctele de convergență cu etnologia. Totuși e destul de greu să faci etnologie comparată balcanică sau slavă fără cunoașterea limbilor din domeniile rspective. Dacă se depășește această barieră, surprizele sunt foarte mari: abia atunci putem afirma cu certitudine că un obicei considerat specific chiar ne aparține, că reprezentările mitologice, de exemplu, din zona noastră, în principal femei în vârstă, ne pot trimite la perioada matriarhală, spre deosebire de majoritatea vecinilor noștri slavi sau balcanici cu fonduri bogate mai ales din perioada patriarhală.
Corelând cu intervenția anterioară, care este stadiul actual al cercetării balcanistice și slavistice? Care sunt principalele direcții?
Balcanistica și slavistica sunt domenii de studiu de diferite de etnologia de la care am pornit discuția. Dacă e să vorbim în general, sunt mai multe direcții principale de studiu pe care le regăsim în ambele aceste domenii: studiul (comparativ sau nu) al limbilor din regiune, al literaturilor, studiul etnologiei și folclorului, al istoriei, al relațiilor dintre popoarele din zonă, abordări geopolitice, culturale ș.a.m.d. Prin institute de specialitate și mai ales prin intermediul universităților românești avem specialiști cu bune rezultate în aceste domenii. La Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, de exemplu, ne gândim și la pregătirea unor buni specialiști tineri, în cadrul masteratelor noastre, „Studii culturale balcanice” și „Studii culturale slave: Rusia și țările slave din Centrul și Estul Europei”.
Sunt Studiile Balcanice influențate de contradicția guvernând dezbaterea cu privire la apartenența României la spațiul balcanic?
Sunt influențate, în măsura în care, la nivel instituțional, nu ne considerăm balcanici (în locul fostului Institut de Studii și Cercetări Balcanice, întemeiat de Victor Papacostea în anul 1937, a apărut mai târziu, în 1963, Institutul de Studii Sud-Est Europene!). E adevărat, la nivelul mentalităților și al oamenilor simpli, prezența balcanicității noastre nu pare așa de rușinoasă și e asumată. Mai ales după vizitarea unor țări care-și asumă balcanicitatea, oamenii pot constata și singuri în ce măsură vorbim de asemănări formale sau de profunzime.
Cum vă poziționați în disputa cu privire la caracterul balcanic al României? În ce măsură discutăm despre cameleonism identitar?
În opinia mea – dovadă și crearea acelui masterat de care v-am spus –, România este o țară balcanică. Moștenirile culturale succesive, prezența în această zonă a reprezentanților unor imperii puternice, care au lăsat urme adânci în țările în care au guvernat fac extrem de firesc să găsim aici note de balcanism. E adevărat, nu putem cere Transilvaniei sau Bucovinei, Basarabiei, să aibă prezente în aceeași măsură a unor trăsături balcanice. Vecinătatea sudică, sud-vestică, mai puțin estică a făcut ca aceste note comune să fie însușite și să rămână vizibile, dată fiind persistența factorilor comuni care au modelat întreaga zonă numită balcanică.
Ce ne puteți spune despre activitatea de traducere? Ocupă literatura slavă un loc notabil în preferințele publicului românesc?
Așa cum știți, eu traduc din limba rusă. În comparație cu literatura slavă în general, literatura rusă s-a bucurat mereu, încă din secolul al XIX-lea, de un mare interes, publicul cititor român fiind mereu la curent cu marile opere – proză, poezie sau dramaturgie – ale literaturii ruse care au căpătat un renume universal. Pe mine mă bucură faptul că, dincolo de acești clasici, în marea majoritate traduși masiv și înainte de 1989, piața românească de traduceri este extrem de bogată: nu avem numai reeditări ale cărților vechi, ci și traduceri noi ale unor cărți deja cunoscute, traduceri ale unor cărți interzise odinioară, dar și – extrem de important –, traduceri din literatura rusă contemporană. Astfel, scriitori contemporani extrem de importanți, precum Mihail Șișkin, Marina Stepnova, Iuri Dombrovski, Viktor Sorokin, Viktor Pelevin, Evgheni Vodolazkin, Ludmila Ulițkaia, Ludmila Petrușevskaia ș.a., au apărut masiv și în limba română, fiind extrem de apreciați de cititorii noștri. Pe lângă literatură, se publică și materiale cu caracter istoric, analize politice ș.a.m.d., extrem de utile nu numai specialiștilor din domeniile precise.
Din literaturile slave, mai ales după anul 1989, au apărut foarte puține titluri, cele mai multe din polonă, în special, apoi cehă, sârbă, slovacă, literaturile bulgară, ucraineană, macedoneană, croată sau slovenă fiind aproape inexistente. Aici e și vina statelor respective, care nu manifestă un interes deosebit în a susține traduceri din spațiul lor cultural, dar și a editurilor, care merg mai degrabă pe „mâna” târgurilor de carte internaționale, dorind să aducă pe piața românească în primul rând cărți de succes (ceea ce e de înțeles, evident).
Oricum, literatura, ca și etnologia, sunt domenii extrem de importante prin care poți cunoaște mai bine un alt popor. Nu vorbim de ideologie, de propagandă, ci de viața simplă a oamenilor, de mai de mult sau din prezent, cu care vom fi extrem de surprinși să vedem că avem atâtea lucruri în comun.
