Nu mi-a scăpat nicio clădire, niciun copac, nicio scară de incendiu, niciun câine din Parcul Politehnicii. Mă şi mir, temător şi prevăzător astăzi, cum de a locuit în mine un copil cu o acută predilecţie spre inconştienţă periculoasă. Şi totuşi, nu m-am ales cu nicio mână ruptă, cu nicio muşcătură şi, în general, cu puţine admonestări.
S-ar putea spune că am dat senzaţiile tari ale ieşitului afară din copilărie pe montaigne-russe-ul emoţiilor meseriei. Am ales presa audio-vizuală dintr-o imensă pasiune şi o acerbă dorinţă de a mă vindeca de timiditate, de teama de public şi de ridicol. Cei mai deştepţi decât mine au omis să îmi spună că de astea nu te vindeci niciodată, ceea ce eu, un dram mai generos, vă doresc şi dumneavoastră. În meseria asta nu mi-am rupt mâna, ci ego-ul (de mai multe ori), am compensat cu vârf şi îndesat muşcăturile lipsă, iar admonestările, când au venit din grijă, mi-au priit.
Dacă ar fi să îmi jalonez biografia cu elemente reale, dar ambalate piaristic, aş spune că:
- Am plecat între probele Bac-ului ca să lucrez în echipa de Relaţii Internaţionale a Cerbului de Aur
- Am făcut interviu cu Luciano Pavarotti la douăzeci de ani
- Am ratat magistral o carieră în advertising, şi nu o dată, ci de două ori
- M-am rodat în radio, unde am învăţat să respir virgule şi să mă sprijin în „r”-uri şi în „doamnelor şi domnilor”
- Am gafat colosal în prima mea transmsiune în direct de televiziune, în prime-time, ceea ce m-a ţinut departe de becul roşu al unei camere „în linie” timp de şapte ani
- M-am răzbunat pe mine însumi şi am prezentat Festivalul Internaţional „George Enescu”, Gopo, RadiRo, Restaurare, Festivalul Internaţional de Film European, gale, concerte, recitaluri, evenimente, lansări, am scris cărţi, am filmat cu Virginia Zeani şi Salman Rushdie, Amos Oz şi Hélène Grimaud, Oana Pellea şi Eric-Emmanuel Schmitt, Andrei Şerban şi Angela Gheorghiu, Andrew Solomon şi Anne-Sophie Mutter.
Prefer, însă, tonul ponderat, lipsit de artificii de marketing, care mi-e mult mai propriu şi din care mă prezint ca un jurnalist cultural îndrăgostit de profesie, cu o foame de frumos declinată şi în muzica din căşti, şi în privirea roată în jurul meu. Şi care e încă pe drum în fiecare dimensiune a vieţii sale: tată, soţ, fiu, profesionist, prieten. Aşa că, dacă vreţi să faceţi abstracţie de tot ce scrie mai sus, puteţi rămâne doar cu asta: Marius Constantinescu = work in progress.
Cum caracterizați apetența publicului din România pentru produsele culturale? În ce măsură constatăm o atitudine încujaratoare a societății românești vis-à-vis de cultură?
Sunt reticent faţă de generalizări. Tind, mai degrabă, să văd mai multe publicuri, în locul unuia monolitic. Mi se pare mai realist şi mai profitabil. De asemenea, caut să desfac şi produsul cultural în mai multe componente sau mai multe variante ale lui. Din acest punct de vedere, da, există câte o felie de public pentru orice felie de produs. După ce am trecut prin multe încercări (inclusiv profesionale) care ar fi trebuit să mă facă mai degrabă circumspect faţă de apetenţa publicului român pentru produs cultural, eu mă încăpăţânez să cred că aceasta există. E doar o chestiune de poziţionare şi de marketing ca ea să fie stimulată mai mult, cu rezultate palpabile.
Raportându-ne la statisticile europene privind consumul de produse culturale, prin extrapolare cu cifrele înregistrate la nivel național, ce linii de ruptură putem distinge?
Ce înseamnă linii de ruptură? Linii la care stăm diametral opus faţă de ceilalţi? În România, tirajul standard al unei cărţi (proză, ficţiune) este de 1500 de exemplare. Dacă vinzi două tiraje, cu încasările obţinute vei plăti întreţinerea pe o lună şi o masă la restaurant. În Marea Britanie, cu avansul pe un roman îţi poţi aconta un apartament. Dar piaţa culturală de la noi este adaptată, croită, dimensionată după obiceiurile, puterea şi disponibilitatea de cumpărare ale consumatorului.
Cum caracterizați activitatea autorităților abilitate față de sectorul cultural? Discutăm despre anumite disfuncționalități sistemice?
Cred că ne-am învăţat să aşteptăm prea mult şi, în egală măsură, să învinovăţim prea mult „autorităţile abilitate” pentru faptul că ni se pare că nu citim, nu ascultăm muzică, nu mergem la teatru sau la film, nu călătorim suficient. Consumul de cultură ar trebui să fie un obicei independent de sistem. E o libertate, un drept inalienabil, care ar trebui să aibă ca unic sistem de referinţă un set de valori interioare, dezvoltate în timp. Necesitatea de a umple o nevoie culturală e resimţită diferit de fiecare şi există un răspuns pentru oricare din aceste cerinţe. A, sigur, mediul exterior, societatea, sistemul, „autorităţile abilitate” pot potenţa acest răspuns, îl pot varia, diversifica, dar pofta de cultură vine, genomic, de acasă, din familie, din exemple de referinţă, din învelişul intim al sufletului fiecăruia.
Considerați că sistemul educațional național este construit în jurul ideii de stimulare a aproprierii de cultură? Este absolventul conștientizat de formatori cu privire la necesitatea prezervării identității culturale?
Sistemul educaţional are, în sine, suficiente bube încât să nu deschidem larg acest subiect, care, el însuşi, ar necesita o discuţie paralelă. Pe de altă parte, mulţi dintre noi, (mai buni sau mai răi) suntem rezultatele acestui sistem. Mulţi dintre noi, făcători, difuzori sau receptori ai produselor culturale, venim dintr-un sistem educaţional cu cel puţin la fel de multe plusuri ca şi minusuri. Ce consider util ar fi o mai acută redefinire a acestei „culturi”, prea adesea văzută şi pusă în discuţie ca o pleaşcă amorfă şi greu de încadrat într-o matrice.
În ea intră, ca într-un ghiveci călugăresc cu de toate, literatură, arte vizuale, muzică, arte scenice, educaţie, fără a lua în calcul că şira ei vertebrală este, mai degrabă, un set de atitudini. Atitudini faţă de mediu, societate, politică şi politici, legături interumane, tradiţii şi inovaţii, mindframe şi evoluţie intelectuală. De asemenea, „prezervarea identităţii culturale”, deşi funcţionează ca sintagmă cu rezonanţă, reprezintă o nebuloasă cu care puţini indivizi intră în sintonie. O refrişare şi o îmbogăţire spirituală, deşi nu are aceeaşi alonjă oficială, reprezintă un obiectiv mai realist, adus la scară umană, la care individul poate vibra.
Literatura, fără îndoială vârful de lance al patrimoniului nearhitectonic, este privită cu îngrijorare de specialiști, ca efect direct al scăderii vertiginoase a pieței de carte. Care sunt implicațiile acestui curent descendent?
Şi, totuşi, se scrie şi se publică literatură română şi nu mi se pare că autorii şi-ar pune vreo frână din acest motiv. De asemenea, la târgurile şi saloanele de carte, lumea se buluceşte. Sigur, o face conjunctural, adesea fără consecinţe economice, dar nu cred că piaţa de carte din România trăieşte o situaţie de marasm. Nu literatura, ci consumul ei poate fi privit cu îngrijorare, iar eu aş muta polul acesteia asupra condiţiei autorului român. Autor care, dacă se limitează la a fi doar scriitor, trăieşte cel mai adesea la limita precarităţii. Autor care trebuie să apeleze la n artificii şi să jongleze cu n ipostaze pentru a prezerva o decenţă a existenţei sale obiective.
Care este specificul audienței pentru producțiile televizate cu tematici culturale? Se bucură acestea de un public solid în comparație cu emisiunile de divertisment?
A compara audienţa unei producţii de divertisment cu una culturală este, din start, o intenţie strâmbă, ca să nu spun naivă. Vorbim nu neapărat despre publicuri diferite, ci despre mize diferite. Iar un public poate fi solid şi dacă nu rupe indicii de rating. Este solid în momentul în care, folosind toate instrumentele mix-ului de marketing, l-ai identificat, activat şi menţinut drept cel mai potrivit public pentru produsul audiovizual pe care îl livrezi. De aceea, în general, produsele de nişă funcţionează, la scară, atât de bine: pentru că îşi stabilesc obiective realiste, măsurabile, pentru că îşi decupează felii precise din marele tort al publicurilor şi primesc din partea acestora feedback consistent.
Orice produs cultural poate avea, în definiţie, publicul lui. Contează să îl găseşti şi să îi oferi un mesaj consistent, susţinut, elocvent, atractiv.
Teatrul obișnuia să fie, conform spuselor lui Vasile Alecsandri „o tribună de educare a publicului”. Are televiziunea potențial să asiste activitatea teatrală în educarea maselor?
Discuţia despre rolul educativ al televiziunii tinde să se clasicizeze. Eu continui să cred că nu se educă poporul cu televizorul. Educaţia o primim acasă, în familie sau în intimitatea mediului privat. Apoi, în altă cheie, în şcoală sau şcoli. Mai departe, în mare măsură, ne-o amplificăm pe cont propriu. Acestea fiind spuse, nu exclud (ba dimpotrivă!) contribuţia mass-media la ajustarea, altoirea, potenţarea (da, revin la acest termen) unor deprinderi de consum cultural pe care le-am preluat. Aici da, rolul televiziunii e mare, pentru că oferă informaţie imediată şi, teoretic, prompt digerabilă.
În plus, ea poate fi customizată în funcţie de aşteptările telespectatorilor, aşteptări care periodic trebuie să fie confirmate şi rechestionate. Strict în ceea ce priveşte teatrul, avantajul televiziunii este că oferă acces la producţii de mare valoare pentru grupuri ample de oameni care nu au, fizic, posibilitatea de a merge la teatru, fie din pricina distanţei, fie din alte motive obiective.
Dacă ar fi să realizăm un porter al omului de cultură din România anului 2017, că trăsături putem aminti? Care este condiția acestuia în conformitate cu problematicile anterior dezbătute?
Nu cred că ne putem aventura în trasarea unui asemenea portret, pentru că omul (de cultură sau nu) nu poate, nu trebuie să fie pus într-un sertar, într-o matcă, într-un contur prestabilit. Acest aşa-zis om de cultură e liber în diversitatea lui, greu etichetabil, diferit de la un context la altul, definibil în concordanţă cu ceea ce creează, cu ceea ce exprimă public. E un personaj în perpetuă evoluţie şi metamorfoză.
În vederea combaterii vulnerabilităților, opinați în direcția necesității unui plan general pentru cultură? Care ar fi câteva dintre direcțiile strategice pe care le luați în considerare?
Ce înseamnă „plan general pentru cultură”? Cred în politicile culturale făcute cu proprietate şi cu simţ al realităţii. Cred în identificarea unor publicuri active, cred în croirea unor planuri cu obiective realiste şi rezultate cuantificabile, departe de generalităţi sforăitoare. Cred într-o descentralizare profundă. Mai cred într-un continuu proces bicefal sau reciproc, în care nu există ofertanţi şi receptori pasivi, ci o susţinută inversare a rolurilor. Nu există un public eminamente stătător şi primitor de mură-n gură culturală, ci unul care solicită, acceptă, respinge, modifică şi generează la rândul lui.
În profundă conformitate cu o abordare magistrală a sectorului cultural, care sunt, din perspectivă personală, trăsăturile inerente ale culturii românești? Cât de arhaică este în esență cultura națională?
După ştiinţa mea, „inerent” înseamnă organic integrat în ceva, inevitabil, de neşters. Avem, oare, interesul de a prinde această imensă şi vagă, ceţoasă „cultură naţională” într-un insectar din care îi refuzăm dreptul la vieţi succesive? Sau ne convine să o privim aşa cum ne privim pe noi înşine, în mişcare, în transformare, în ciclicităţi, în redimensionări şi renovări? „Cultura naţională” suntem noi, cu tot ceea ce ne reprezintă, cu valori pe care le purtăm cu noi prin timp şi cu altele pe care le descoperim ale noastre abia acum. O cultură nu are cum să fie arhaică nici măcar în muzeu. Arhaismul, staticul, amorful, inertul – toate acestea sunt antonimele culturii.
