Cum vedeți misiunea Institutului Cultural Român într-o epocă a multiculturalismului și a interculturalității?
Institutele Culturale ale țărilor europene, ca și ICR, au misiunea specială de a promova valorile fiecărei țări și, în interiorul Uniunii Europene, al Europei, de a evidenția valorile comune europene. Este, dacă vreți, o formă modernă a ceea ce se numea, înainte de război sau după război, Ministerul Propagandei, minus ideologia. Până la urmă toate institutele culturale nu fac altceva decât să pună în evidență valorile perene ale culturii fiecărei țări, care sunt, în primul rând, valorile creative umane în toate domeniile. Astăzi, într-o epocă în care micșorăm, în general, orizontul noțiunilor, cultura adună laolaltă tot ceea ce este important în creativitatea umană: tehnic, științific, umanist.
Institutele culturale naționale pun în evidență aceste valori cu scopul de a face, fiecare în parte, statul lor mai atractiv pentru lumea din afară. În același timp avem datoria, în Uniunea Europeană, să punem în mișcare noțiunea de cultură europeană și de valori comune europene.
Activitatea poate fi tradusă în termenii diplomației culturale?
Este evident o formă de diplomație publică. Este ceea ce a înlocuit noțiunea de propagandă.
Considerați exporturile culturale ca fiind o trăsătură inerentă a globalizării?
Sunt un adversar al noțiunii. Nu cred deloc în globalizare. În istoria umanității, atunci când se ivea un curent important, el era precedat de apariția unei filozofii, a unei ideologii speciale care să îl însoțească. Constat că și acum, când este în pierdere evidentă de teren, globalizarea a reușit, pentru o perioadă scurtă de timp, să atingă visul de aur al oricărui comerciant din lume care vrea să nu aibă bariere, să nu aibă taxe, să circule liber prin lume. Circulația persoanelor este urmată de circulația mărfurilor. Felul în care, în temeiul acestei globalizări, explodau identitățile, mi s-a parut de prost augur și, din pacate, cu precădere în Europa de astăzi, se observă că lumea începe să devină conștientă și încearcă să se schimbe.
Cum arată lumea post-globalizare? Ce urmează?
Nu cred că trebuie să punem în cheie de urmare a acestei globalizări. Ea nu a produs decât efecte. Nu a produs nicio calitate. De la felul în care a început și a propus delocalizarea industriilor, apoi criteriul salariilor mici în tot felul de țări. Toate acestea au produs deficiențe în economie, în piața financiară și a adus atingere Europei unite, identității Europei. Europa a fost timp de secole cel mai important motor al lumii și n-aș zice că se bucură de același loc astăzi. S-a lăsat antrenată în acest si al, așa-zisei, globalizări și a avut a pierde identitatea. Deci noi trebuie acum să alergăm să ne recâștigăm rădăcinile, identitatea europeană, să ne reamintim de ce există continentul Europa, de ce el nu se numește cum ar vrea domnul Putin “EuroAsia” etc. Deci toate lucrurile acestea au valoare și, dacă nu ținem cont de ele, îmi pare rău să constat că viitorul nu o să ne fie foarte simplu.
Ce înseamnă societatea informațională pentru funcțiile tradiționale ale culturii?
Reprezintă o provocare. Trebuie să ne adaptăm, dar să nu uităm și sensurile celelalte. Nu este ceva care înlocuiește. De multe ori asistăm la această reducție intelectuală: a crede că totul poate fi transferat înspre societatea informațională sau a metodelor pe care aceasta le pune în mișcare. Inițial, când au apărut acestea, nu erau metode, ci erau instrumente de lucru și păreau foarte importante. Ușurința cu care puteai să intri în tainele marilor biblioteci, ale marilor muzee era colosală. Din instrument pentru studiu și pentru punerea laolaltă a valorilor de orice chip din lumea această, se transformă într-un instrument de micșorare a capacității fiecăruia de a se informa direct de la sursă.
Era digitală nu reprezintă, cumva, și o oportunitate, în special, pentru domeniul cultural?
Evident! Lucurile valabile pe care le aduce rămân valabile. Și eu încerc să introduc o noțiune care este foarte puțin uzitată și care o confundă: este vorba despre o platformă culturală. Platforma culturală ar avea meritul să pună în mișcare și din punct de vedere comercial produsul cultural. Dacă am reuși să punem în mișcare o platformă de acest tip în România, ar fi o demonstrație suplimentară a capacității de invenție și de creație care, în opinia mea, rămâne să fie valoarea numărul unu a acestui teritoriu. Nu neg valoarea produselor sau a bogățiilor care există subteran, suprateran dar toate acestea, pentru a fi puse în valoare astăzi, au nevoie de valoarea umană. Noi românii, părem că am involuat în creativitatea tehnică în domeniul științific, în cercetarea științifică, apoi ne plângem că nu mai știm să recurgem la materiile noastre prime. Totul stă în câtă valoare acordăm umanului, capacității umane, nelăsând deoparte pe celelalte.
Multă lume mă întreabă “De ce nu pui produsul cultural românesc, cu care vii în contact, pe marile platforme americane?”. Este o confuzie culturală care nu mi se pare profitabilă pentru România. Pe aceste platforme americane ei vând tot. Or, eu nu sunt interesat să pun produsul creativ românesc laolaltă cu mai știu eu ce produse ale unei bune industrii a bumbacului spre exemplu. Nu cred că este necesar. Ar fi necesar să putem să o adaptăm la necesitățile noastre. La ora actuală există un trend al folosirii și al cumpărării produsului cultural pe asemenea platforme. Toată lumea își face, mult mai simplu decât o bibliotecă de cărți autentice, o bibliotecă virtuală. Cărțile sunt citite pe net. Este un trend care nu a cuprins încă România. Românul încă citește cartea-carte.
Mai citesc românii?
Când citesc, citesc cartea în format fizic. Ori nu citesc deloc. Nu au trecut încă la citirea de e-book-uri.
Există un studiu realizat de IRES care arată că, în pofida faptului că mai mult de 8 din 10 români au o bibliotecă, unul din cinci români nu citește cărți iar suma oe care o alocă pentru cărți este de cel mult 200 de lei/an pentru mai mult de jumătate dintre cei chestionați.
Dovada este că nici bibliotecă nu mai au. Biblioteca formală a fost un trend al unei epoci comuniste în care românul neavănd ce face se retrăgea în citit. Intelectualii reali se retrăgeau în lectură. Dar, pe lângă ei, erau o mulțime de indivizi care erau ceva mai bine salarizați și care credeau că e de bonton să cumpere, cum spuneam noi, în derâdere, pe vremuri, cărți la kilometru sau la metru. Eu constat, intrând în foarte multe case, dispariția bibliotecilor.
Încotro ne îndreptăm? Dispar bibliotecile, oamenii nu mai citesc, dispare gustul pentru artă, pentru cultură în general.
Aici aș spune că există o mică deosebire: sunt oameni care se retrag în domeniul virtual pentru că au precocupări legate de evoluția științelor. Mai numeroși poate decât altădată. Alții urmăresc, tot cu ajutorul mediului virtual, muzica. Cunosc foarte mulți melomani care nu se duc în săli de concerte, au tot felul de instalații de mare performanță acasă și ascultă ce vrei și ce nu vrei, lucruri, în general, de bună calitate. Sigur, printre ei se află și mulți ascultători de manele dar mă refer acum la cei care și-au creat o anumită cultură muzicală chiar cu ajutorul mediului virtual. Deci nu totul este de acuzat.
În materie de lectură spun eu că este de acuzat. În temeiul e-book-ului, aparent, Occidentul citește. În metroul parizian, de exemplu, înainte găseai oameni care aveau de traversat o distanță mai lungă și care aveau în mână o revistă sau o carte. Acum toți au e-book-uri. La noi nu. Noi folosim telefoanele sau tabletele pentru a socializa pe Facebook, pe Twitter, pe mai știu eu ce rețele de socializare. Cu lectura stăm mai prost. De aceea, într-un fel, platforma la care visez în continuare ar fi avut și rolul de a ne obliga, într-un fel, să fim atenți la acest aspect pentru că pe Facebook, pe Twitter, informația culturală este pitică. Dar dacă alături de toate acestea s-ar găsi și o platformă culturală, cred că ar conta.
Vorbind despre literatură, mai sunt traduși scriitorii români?
Da. Noi avem la rândul nostru o preocupare în domeniu și vă putem spune că sunt traduși scriitorii români tineri. Sunt din în ce mai traduși. Este unul dintre rolurile pe care și le asumă Institutul Cultural Român și prin prezența la târgurile de carte și prin alte metode.
Are șanse Mircea Cărtărescu să câștige premiul Nobel pentru literatură?
Asta habar n-am. Țelul unui creator adevărat nu este să ia premii. Ci să fie citit. Nu cred că este un țel în sine să îți pui decorații sau să îți agăți premii de perete. Nimeni nu l-a împiedicat în traducere pe domnul Cărtărescu, el are haloul lui în străinătate pe care evident, noi îl sprijinim, pleacă tot timpul în locul în care este invitat și nu numai el, sunt mulți alți scriitori care sunt invitați. Noi suntem deschiși către toate valorile, nu contează de unde vin, ce vârstă au. Cred că asta ar trebui să îl preocupe și pe domnul Cărtărescu și nu premiul în sine. Premiul în sine are o valoare limitată.
Vorbiți despre scriitori preocupați de creația lor. Din păcate, la Uniunea Scriitorilor este o dinamică a leadership-ului destul de ciudată. Există anumite conflicte. Cum vă poziționați vis-a-vis de acest subiect?
Din păcate noi nu am fost niciodată niște maeștri în materie de arhitectură instituțională. Fie nu am știut să facem legi și atunci îi mulțumim, în continuare, unui rus căruia i-am dedicat și o șosea în București. Acesta se trezise că nu avem legi cum trebuie, orânduite. Apoi a venit un rege foarte important din Germania și cu ajutorul alor lui am mai construit instituții în România. O vulnerabilitate este că avem un soi de morb enorm al disoluției care poate să producă, la un moment dat, vătămări grave întregului. Intelectualii sunt primii, cu toate că, logic, ei ar trebui să fie primii preocupați ca transcendența să nu se întrerupă, să aibă evoluție. Or, îi găsim întotdeauna în mjlocul zâzaniei. N-am decât să regret această stare de fapt.
Cum caracterizați activitatea ICR din Republica Moldova, Serbia, Ungaria, Ucraina? Este nevoie de schimbări?
Există o vocabulă care funcționează, cu îndreptățire, cea a românilor de pretutindeni. Am fost, încă de la început, partizanul creării unei instituții puternice pentru că disiparea în mai multe instituții a preocupării nu conduce la crearea unei strategii puternice. Strategia puternică trebuie să țină cont și de faptul că avem straturi diferite de români aflați dincolo de frontierele României. Unii nu au fost niciodată în interiorul frontierelor României dar sunt de origine română. Alții au plecat de 150 de ani în bejenie. Alții sunt în teritorii care au fost răpite României în diferite etape istorice și politice.
Avem și mulți concetățeni de-ai noștri care au plecat în ultimii ani într-un exil de travaliu ca să își câștige mai bine existența, din cauza unui stat care nu le oferă formele cele mai adecvate de muncă acasă. Deci sunt foarte deosebiți între ei, acești români de pretutindeni. Felul în care ne disipăm forțele și energiile în tot felul de instituții care au o preocupare de tipul acesta nu ne aduce la performanță. Am susținut, de la început, crearea unui Minister al lor. Dacă luăm în seamă toate straturile despre care vă vorbeam, vom constata că numărul celor aflați, de mult sau de curând, laolaltă, este de zece milioane, dacă nu mai mult – 12 sau 14 milioane. Nu toți au aceleași nevoi, nu toți gândesc la fel. Pentru a-i aduna alături de țara lor, trebuie, pentru prima dată, să facem o cercetare profundă și o strategie în funcție de această cercetare. Una așteaptă de la țară cei plecați la muncă în Spania, așa numiții căpșunari, câteodată acest termen este peiorativ față de ceea ce fac ei acolo. Au un anume tip de nevoi.
Un alt tip de nevoi au ardelenii care au plecat din cauza sărăciei la jumătatea sau sfârșitul secolului al XIX-lea către antipozi – unii în Statele Unite ale Americii, alții în Australia. Alte nevoi au armânii din Balcani, alte nevoie au moldovenii din Basarabia, bucovinenii din Ucraina sau, de ce nu, românii din Ungaria, din Serbia. Nevoile nu sunt aceleași. Noi, la ICR, ne-am perfecționat în acest puzzle enorm de nevoințe și bănuim că în materie de produs cultural știm câte ceva. Institutul Cultural Român se adresează în primul rând străinilor. Este o mare deosebire între noi și Ministerul românilor de pretutindeni. Noi suntem obligați, în această proastă arhitectură instituțională, să ne diversificăm sau să ne încurcăm între noi, cu strategii care sunt deosebite.
Considerați că în Republica Moldova strategiile au avut vreun rezultat? Au avut succes?
Republica Moldova este cazul tipic pentru ceea ce vă spuneam. Noi nu înțelegem cum trebuie să funcționăm față de românii de origine, dar puternic asimilați. Perioada dintre Marea Unire și comunism a fost foarte scurtă pentru a schimba lucrurile. Suntem acolo într-o competiție, pe toate planurile, cu un mamut care este Rusia. Nu este simplu. Nu ținem cont niciodată de valorile pe care le-au dat românii din Basarabia, cum îi spuneam pe vremuri, Republica Moldova cum îi spunem în prezent. Deci ne ducem ori cu un anume tip de fudulie către ei, cum ne-am dus, din păcate, și în 1918, ori incomplet. Este simplu să spunem ce gesturi am făcut noi pentru că am dat, de exemplu, accesul la facultățile noastra atâtor tineri, că oferim și cetățenie română, că au putut să aibă acces la cetățenia europeană.
De acord, sunt lucruri de consemnat, sunt pași înainte. Este și o anumită superficialitate în a crede că am reușit să facem ceva. Trebuie să ieșim din această superficialitate. Trebuie să ținem cont de faptul că Rusia este un colos care are multiple posibilități de intervenție, că generația matură din Republica Moldova a absolvit marile școli, universități sovietice sau rusești, că Rusia este dincolo de un adversar în temei politic sau istoric și o mare cultură și atunci are cu ce să se prezinte. Influențele de acolo sunt multiple și pe multiple planuri.
Trebuie să nu lași singur Institutul Cultural Român care este, probabil, unul dintre cele mai active din lume. Are și avantajul unei personalități cu totul excepționale, academicianul Valeriu Matei. Am fost cu el în deplasări, în sate, în fiecare colț al Republicii Moldova. Este cunoscut și iubit. Este un uriaș avantaj. Am început o acțiune în urmă cu vreo doi ani, foarte concretă, am dat microbuze școlare. Dacă nu adunăm toate acestea într-un efort coerent și nu le facem să aibă coerență și succes dimpreună, nu înaintăm. De aici și succesul lui Dodon. Am citit undeva, parcă în Adevărul, un articol al unui intelectual, care n-aș spune că se bucură neapărat de stima mea, care susținea că din cauza ICR-ului a câștigat Dodon alegerile. E o prostie pură. Alegerile nu se câștigă cu acțiunea culturală. Acțiunea culturală vine în completarea celorlalte.
V-am remarcat prezența la evenimentul “Zestrea”, organizat de Liliana Țuroiu, la Ateneul Român. Ia este unul dintre elementele culturale românești cele mai apreciate, fiind omagiată cu o zi internațională dedicată. Vine această stare a lucrurilor să confirme preponderența tradițională, cu accente mitologice, a patrimoniului cultural național?
Da, cu un bemol dacă vreți: nu poți să exiști fără transcendență. Nu poți să te proiectezi în viitor dacă nu îți cunoști trecutul, dacă nu preiei din trecut, dacă nu ajungi în contemporaneitate. Rădăcinile sunt foarte importante. Există un program în Israel care se numește “Rădăcini”. Sunt toți evrei sau enorma majoritate. Dar, dincolo de asta, au viețuit în spații culturale diferite, spații cu limbi diferite și văzând că începe să se clatine influența familiei, ca acele limbi să fie prezervate, ca acele culturi să nu fie eliminate din conștiința indivizilor care se nasc în Israel au conceput acest proiect care se numește “Rădăcini”. Este colosal! Ar fi bine să ne gândim să nu ne pierdem rădăcinile pentru că seva vine de acolo.
Liliana Țuroiu se bucură de atenția noastră de mai multă vreme. “Zestrea” are o dedicație mai directă, mai evidentă, mai clară, dar în toate ciclurile Lilianei există această preocupare pentru rădăcini. Ceea ce a remarcat-o pe ea și ceea ce o face pe ea să fie un artist cu totul deosebit este tocmai această topire, ea are sufletul legat de tradiții și mintea proiectată în viitor. Nu întâmplător vorbește tot timpul de veșmânt.
Este necesară o educație națională în spiritul conservării patrimoniului?
Aici ne aflăm în fața unei răni care este, din păcate, destul de veche. Bunicul meu îmi povestea că bunicul lui îi atrăgea atenția că avem multe ruinuri. Putem să o punem și în temeiul istoriei, vezi Doamne, zbuciumată. Nu cred că istoria României a fost mai zbuciumată decât istoriile altor teritorii. Cred că o anumită superficialitate există și sigur că ea trebuie educată. În același timp am avut ocazia, în decursul activităților mele publice, să constat precaritatea legilor. Și, în același timp, precaritatea de gândire a obștilor profesioniste. Când ne aflăm într-un haos generalizat al patrimoniului, capacitatea de adminsitrare a fiecărui lucru în parte începe să scadă.
Ar trebui să avem o ordine a priorităților. Vă dau un exemplu ca să pun în oglindă câteva lucruri care se întâmplă: Hala Matache. A fost un scandal imens, a rămas până în ziua de astăzi și sunt ONG-uri care continuă să vorbească numai despre asta. În preluarea unei influențe arhitectonice din Franța, într-o epocă de la sfărșitul secolului al XIX-lea, Hala Matache era exemplul cel mai nesemnificativ cu multe intervenții în timp, ce nu i-au clătinat pe cei ce intocmiseră inventarul bucureștean al patrimoniului. Comuniștii au fost primii care au dărâmat elementele cele mai importante – Hala de Flori și Hala de Vechituri. Nu a fost nicio atenție pentru Hala Traian când a fost modernizată, în mod stupid, distrugându-se tot ceea ce aducea aminte de vechiul monument istoric sau în felul bizar și vulgar în care s-a pus în circulația contemporană Hala 1 Mai.
Nu există oameni care să apere cu pieptul monumente istorice. Există lege. Legea îi oferea Primărei Capitalei posibilitatea ca prin proiectul său de urbanism ce urmează o cale deschisă de circulație să fie mai importantă, poate nu decât monumentul, ci decât mutarea prin demolare. Este o expresie care există, este trecută în lege, chiar și în legile europene. Primăria Capitalei s-a dezis de rolul său și, după ce a demolat-o, nu a reconstruit-o pe noul amplasament. Asta o face să rămână vinovată.
Dar pun în comparație acea hală, întregul inițial fiind de foarte multe ori schimbat și acest subiect ar fi meritat o discuție mai profundă, cu autoritățile care au trecut în majoritatea cazurilor sau chiar au facilitat distrugerea aproape evidentă a Palatului Stirbey de pe Calea Victoriei. Am avut șansa, la un moment dat, în calitate de Secretar de Stat la Ministerul Culturii, să-i văd pe ticăloșii proprietari ai acelui Palat că aveau nevoie de încă un aviz pentru a începe lucrările. Și prinzându-i la o comisie tehnică, împreună cu aceasta, i-am deturnat și le-am pus în vedere ca întâi să se ocupe să prezerve monumentul istoric, nu să-l distrugă cum începuseră. Acolo și în ziua de astăzi, aproape întregul subsol, întreaga fundație a Palatului este descoperită din cauza acțiunii lor care era mult anterioară venirii mele la Ministerul Culturii.
De ce autoritatea colectivă și profesională și autoritatea statului se proptesc și nu schimbă legile mai repede ca să-i permită să evacueze și să renaționalizeze acea clădire importantă pentru București? O lasă să se distrugă după modelul în care s-a lăsat a fi distrusă, în temeiul, vezi Doamne, a legii proprietății private, Moara lui Asan. Este exemplul cel mai elocvent de arhitectură industrială din București. Se putea crea un spațiu cultural acolo de o însemnătate enromă pentru arta contemporană română.
Sub Munții Orăștiei se află importante edificii dacice și romanice. Noi ne-am mulțumit din totdeauna să scoatem la suprafață ce a fost mai ușor și am rămas la nivelul acesta. Multe dintre aceste monumente istorice au dispărut prin furtul localnicilor care și-au luat pietrele din monumentul istoric pentru a-și construi cotețe de găini sau de porci. Se construiesc, în sate unde există remarcabile monumente istorice bisericești, biserici noi din beton, după părerea mea, în multe locuri, fără sens, pentru că populația scade în sate, nu crește. Este nevoie ca măcar intelectualii să lase deoparte zâzania continuă și să pună în ordine lucrurile. Mediul academic ar trebui să se impună mediului politic în anumite domenii.
Credeți că este suficient? Nu cumva și sistemul de educație este de vină? Tinerii au pierdut contactul cu marea cultură, cu monumentele, cu muzeele.
Stiți că patrimoniul nostru încă se inventariază deoarece această acțiune se realizează cu metodele de acum 100 de ani? Noi nu prea știm ce avem.
Există câteva cabinete de arhitectură britanice (și poate nu or fi singurele) care au descoperit, folosind metode satelitare, că pot realiza, cu o viteză extraordinară, un inventar al patrimoniului imobil sau mobil, suprateran, subteran, submarin. În urmă cu câțiva ani a venit în România un arhitect din Scoția pentru a ne oferi ajutor. Guvernul scoțian hotărâse să ne ofere gratuit proiectul. Sigur că proiectul reprezenta o parte mică din sumă. Dar ce contează pentru o economie, fie ca și cea românească, usor blocată, câteva milioane de euro? Nu înseamnă nimic. Dar să știi să inventariezi repede, în doi ani de zile, tot ce ai și să pui în evidență pentru toată obștea românească, înseamnă ceva. Altminteri cum să faci educație? Trebuie să arătăm tinerilor ce avem.
Există apetență a publicului străin pentru produsele culturale românești?
Categoric, dacă știm să le punem în evidență și, după aceea, să le promovăm. Probabil, pentru a face săpături arheologice până la capăt, în Munții Orăștiei, cu toate consecințele care ar decurge, ar fi nevoie de vreo 150 milioane de euro. Dacă era realizată această investiție, banii se recuperau în maximum doi ani, din turism. Noi nu înțelegem care este sensul produsului cultural. Nici în felul în care construim PIB-ul, bugetele, nu vrem să fim atenți. Industria culturală produce. Nu vrem să înțelegem care este valoarea dinamică, economică a culturii. Tot credem că produsul cultural este prăjitura pe care o meriți dacă te-ai purtat frumos în alte domenii de activitate. Or, trebuie înțeles, în profunzime, ce rol dinamic ar putea să aibă valorificarea culturală și cea a creativității umane.
Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele trei mari teme prioritare în domeniul cultural?
În primul rând, o cultură care nu știe să își prezerve partea tradițională este o cultură care tinde să moară. Postmodernitatea nu o salvează. Însuși termenul ar trebui să ne atragă atenția. Trebuie să încercăm să prezervăm patrimoniul cultural și să îl punem în valoare. Să ne bucurăm de el și să ne impunem prin valoarea lui restului umanității.
În al doilea rând trebuie să înțelegem că dacă nu facem construcție de instituții culturale înseamnă că, de fapt, depreciem cultura română. Nu avem săli de spectacol, nu avem săli de concerte, nu avem cinematografe, nu avem muzee modernizate. Bugetele Institutelor Culturale sunt la pământ, nimeni nu înțelege rolul dinamic al culturii.
Toate aceste înțelepciuni din primele două trebuie, după aceea, prin diverse căi, vărsate într-un proces educativ real. Pentru că generațiile de astăzi și de mâine nu știu nimic. Aceasta ar fi cea de-a treia temă.
