General locotenent în rezervă, Alexandru Grumaz este absolvent al Universității de Apărare a SUA și a programului Senior Executives programme in National and International Security, John F Kennedy School of Government, Harvard University.
Fost Consul General al României la Shanghai, generalul a ocupat poziții importante în Ministerul Apărării Naționale ca șef al Direcției de Management al Resurselor pentru Apărare, director al Directoratului de Planificare Integrată a Apărării sau Inspector pentru armamente.
Generalul Grumaz a ocupat poziția de prim-adjunct al Directorului STS, fiind specialist în telecomunicații. Are expertiză în planificarea strategică, în relațiile internaționale militare și civile și experiență în planificarea și managerierea complexă a bugetului unei organizații. Este un bun cunoscător al vieții politice și militare din China și Statele Unite ale Americii unde și-a petrecut o parte din cariera militară și diplomatică. Actualmente este președintele Centrului de Analiză și Studii de Securitate.
Antonia Colibășanu este analist geopolitic la Geopolitical Futures și lucrează direct cu George Friedman și Robert D. Kaplan, doi autori de renume mondial. Din 2016 s-a alăturat echipei de analiză geopolitică a Geopolitical Futures în calitate de Analist și Director de Dezvoltare Internațională, după ce a lucrat 10 ani la Stratfor, atât în echipa de producție, cât și în cea de strategie și dezvoltare. În ultimii 5 ani a deținut funcțiile de Vice-Președinte Marketing Internațional și Partener pentru Europa.
În afara parcursului profesional internațional, s-a implicat activ și în România. Din noiembrie 2015 este Consilier Onorific pentru Relații Internaționale și Strategie al Ministrului Energiei Victor Grigorescu. Este Cadru Didactic Asociat la Academia de Studii Economice, Departamentul de Relații Internaționale, la Academia Națională de Informații ”Mihai Viteazul” și fost Lector Asociat al Universității din București, susținând cursuri de economie mondială, geopolitică și metodologie analitică, intelligence competitiv și securitate.
A absolvit Facultatea de Relații Internaționale de la Academia de Studii Economice din București si are un Doctorat în Economie Internațională pe tema Managementului Riscului de Țară și Decizia Investițională din perspectiva companiilor transnaționale. Este de asemenea absolventă a Institutului Internațional de Politică și Economie (International Institute on Politics and Economics) al Georgetown University.
Care credeți că este motivația Guvernului britanic în temporizarea ieșirii Regatului Unit din Uniunea Europeană?
Alexandru Grumaz: Să privim întâi contextul geopolitic în care Marea Britanie iese din Uniune. Referendumul pentru părăsirea Uniunii Europene de către Marea Britanie seamănă, pe undeva, cu Declarația de Independență a SUA față de Anglia din 1776. Brexit-ul are implicații geopolitice care reverberează de-a lungul și de-a latul globului dar care nu trebuie exagerate. În ultimă instanță, Brexit-ul, indică o criză a instituțiilor Uniunii Europene și în niciun caz un colaps al ordinii liberale globale. Summit-ul NATO de la Varșovia ne-a demonstrat că singura ancoră de solidaritate rămâne Alianța militară a celor 28 de națiuni care menține proiectul european în viață.
Brexitul a fost motivat de îngrijorările englezilor față de imigrație deși contextul economic pozitiv din Anglia – șomaj scăzut și creștere economică mai mare decât a vecinilor europeni- nu ar fi trebuit să declanșeze o astfel de opțiune. Englezii însă au reacționat la schimbarea caracterului cultural al mediului în care trăiesc. Marea Britanie își păstrează deschise toate opţiunile în privinţa ieşirii ori apartenenţei la Uniunea Europeană. De ce? Poate datorită evoluției dezbaterilor referitoare la consecințele ce urmează ieșirii din UE.
Tony Blair spunea referitor la Brexit: În momentul de faţă, decizia este de ieşire din UE. Dar nu ştim spre ce ne îndreptăm. Dacă în negocierile cu Europa devine clar, spre exemplu, că nu mai avem acces la piaţa unică şi că trebuie să ne bazăm pe Organizaţia Mondială a Comerţului pentru a reveni la unele acorduri, atunci punctul meu de vedere este: suntem suverani, trebuie să ne păstrăm deschise opţiunile. Premierul britanic, Theresa May, i-a spus lui Juncker, președintele Comisiei Europene, că ţara sa speră să poarte discuţii pozitive cu UE în urma votului de la referendumul de pe data de 23 iunie, dar că are nevoie de timp pentru pregătirea negocierilor. La rândul său Juncker a declarat pentru France 2 că nu există un termen-limită, din moment ce Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona, în care sunt explicate procedurile de părăsire a Blocului, poate fi activat doar de Marea Britanie.
Brexit-ul a adus în față doi luptători dintr-o bătălie trecută pentru Uniunea Europeană. Numirea lui Michel Barnier ca președinte al Comisiei Europene de negociere a Brexit-ului și a lui David Davis din partea Marii Britanii, amândoi servind ca miniștrii ai Europei, a adus în prim plan amintirile din grupul de reflecție constituit acum 20 de ani și care avea datoria să armonizeze părerile referitoare la tratatul ce urma să fie semnat, într-un final, la Lisabona. Făcând naveta între castelele din Luxemburg și un convent de pe coasta Siciliei grupul a luptat pentru armonizarea ideilor făcând-ul pe Carlos Westendorp un veteran al diplomației spaniole să declare că: grupul este un exercițiu aproape imposibil. Astăzi Brexit-ul este aceiași poveste cu diferența că este purtată în sălile de negociere de la Bruxelles.
La vremea anilor `90 Davis a fost catalogat drept Monsieur Non în cadrul grupului de reflecție el opunându-se categoric transferului de putere națională. Barnier, în schimb, a primit cu căldură schimbarea din Downing Street 10, odată cu preluarea puterii de Tony Blair în 1997, eveniment care a dus și la schimbarea lui Davis și în final la redactarea draft-ului ce urma să devină Tratatul de la Amsterdam. Îmbrăcat după ultima modă, un om de acțiune imediată inclusiv adeptul intervenției statului în afaceri, Barnier, în calitate sa de Comisar european pentru reglementarea financiară între 2009-2014, și-a construit o reputație de om care se opune controlului financiar deținut de sediul finanței mondiale plasat în City of London.
În Tratatul de la Lisabona doar 262 de cuvinte vor dicta legăturile dintre Marea Britanie și UE, însă dialogul dintre cei doi va avea mai mult ca sigur soarta grupului de reflexie, soartă descrisă de diplomatul spaniol Carlos Westendorp: în loc să ofere o soluție, raportul elaborat a prezentat opțiuni și a închis discuția.
Antonia Colibășanu: Certitudinea este cea care definește climatul din Marea Britanie acum. Guvernul nu s-a așteptat la rezultatul referendumului. Votul dat pentru Brexit este un vot împotriva elitismului clasei politice, cel puțin în egală măsură în care este un vot împotriva apartenenței la UE. Rezultatul referendumului, aparent șocant pentru guvernul britanic, subliniază diferențele dramatice dintre electorat și guvernanți, leadership-ul politic. Sigur că există motive întemeiate pentru care clasa politică dorește ca Marea Britanie să rămână în UE, dar acest lucru nu schimbă rezultatul votului.
Guvernul calculează acum efectele pe care orice decizie le poate avea asupra politicii interne – având în vedere polarizarea socială, cu mediul urban diferind în opțiune și perspectiva fundamental fată de restul țării. Este încă neclar dacă Marea Britanie va ieși din UE și este clar că exista multe forțe care lucrează pentru anularea votului în favoarea exit-ului. Dacă votul este anulat, va crește nemulțumirea celor care au votat pentru Brexit. Guvernul calculează cum să administreze cel mai bine aceasta situație astfel încât să nu destabilizeze țara. Deci, procesul durează, încercându-se să se găsească o soluție potrivită pentru o situație dificilă.
Este această decizie istorică o revitalizare a politicii seculare de ”splendidă izolare”, bineînțeles cu transformările specifice epocii contemporane?
Alexandru Grumaz: Nu. Este o continuare a unei politici datorate, în special, geografiei Marii Britanii, o insulă, fapt care a scutit-o de redefinirile de granițe tipice Europei continentale. Marea Britanie a devenit, datorită acestui fapt, un imperiu colonial-maritim cu peste 400 de milioane de supuşi, la vremea apogeului acestuia, cu o prezență globală pe cinci continente. Atitudinea generală a britanicilor față de Europa, este o oglindă a propriei geografii. Britanicii sunt de fapt izolați față de continent prin atitudinea lor insulară. Când vorbim de Comunitatea Economică Europeană înființată la 25 martie 1957 de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) nu întâlnim și Marea Britanie. De ce? Marea Britanie se percepea pe sine ca o putere mondiala în perioada postbelică, în continuarea unei epoci trecute în care fusese un mare imperiu.
Ce a făcut ca această poziție să se schimbe a fost Criza Suezului, datorată naționalizării canalului de către Egipt sub conducerea președintelui Nasser. Înfruntarea de putere la scară internațională (au participat Marea Britanie, Israel, Franța și SUA, deși în tabere diferite) a arătat Marii Britanii că pierduse din puterea globală și că va trebui să își reconsidere strategia. De asemenea Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 pentru că dorea să fie independentă și sub nicio forma sub dominația franceză care se prefigura pe continentul european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet și mai ales nu voia o cooperare condusă de francezi.
Pierderea puterii sale coloniale, temerea că va rămâne izolată și nu va fi parte a jocului de putere european au determinat Marea Britanie să se decidă în anii ’60 să devină membră în Consiliul Europei dar în același timp să îi fie protejate interesele și legăturile cu Commonwealth-ul. În 1963 Charles de Gaulle și Adenauer semnează un tratat de prietenie franco-german. În acest context Franța se opune aderării Marii Britanii la Consiliul Europei. Este vorba despre teama francezilor față de faptul că Marea Britanie ar fi reprezentat un concurent la poziția dominantă a Franței.
Când De Gaulle îi refuză Marii Britanii accederea la piața comună (Comunitatea Economică Europeană) invocă diferențe structurale, nu doar economice, între Marea Britanie și continent. Își încheie discursul de veto spunând că speră ca în anii următori Marea Britanie să acosteze la continent: Are în toate acţiunile ei obiceiuri şi tradiţii foarte pronunţate şi foarte originale. Pe scurt, natura, structura, chiar situaţia (conjuctura) care sunt ale Angliei diferă profund de cele ale continentalilor-spunea De Gaulle. Pe de altă parte, Churchill îi spune lui de Gaulle că relaţia Marii Britanii cu America va fi întotdeauna mult mai strânsă decât cea cu Europa continentală – Știu acest lucru: de fiecare dată când avem a alege între Europa și largul mării, vom alege largul mării. De fiecare dată când trebuie să aleg între tine și Roosevelt, voi alege Roosevelt!.
În 1969 Charles de Gaulle nu mai este președintele Franței iar Georges Pompidou favorizează prezența Marii Britanii în Consiliul Europei. Puterea Germaniei crește iar Franța trebuie într-un fel să o echilibreze. Exista, la vremea respectivă și temerea că venirea la putere a social-democraților lui Willy Brandt va însemna apropierea lui de Est și va destabiliza Consiliul Europei. Este ceea ce se întâmplă astăzi odată cu Brexit-ul: crește raportul de forțe pro-ruse în Uniune și schimbă balanța de putere în Europa. Europa se transformă în cercuri de putere concentrică necongruente.
Axa Paris – Londra este din nou în dificultatea, la fel ca și Trilaterala Paris-Berlin-Londra unde factorul de echilibru, Germania, nu se simte nici ea foarte bine. Franța și Marea Britanie sunt singurele puteri militare nucleare membre ale UE și cu drept de veto în Consiliul de Securitate și cum problema terorismului, mai ales de inspirație islamistă, este o chestiune la ordinea zilei pentru cele două țări, este probabil ca relația militară și de securitate bilaterală să rămâne o prioritate fără să se negocieze stadiul ei (relațiile între companiile din industria de apărare din cele două țări sunt complexe vizând producția a zeci de echipamente militare).
Antonia Colibășanu: Marea Britanie este o putere europeană. Brexit nu schimbă acest lucru. Din punct de vedere istoric, strategia Marii Britanii se dezvoltă pe fundamentul strategiei anglicane. Primul imperativ pentru Anglia este să păstreze uniunea insulelor britanice – Anglia, Scoția si Țara Galilor, pentru a preveni potențiale atacuri sau influența terților împotriva Angliei de la nord sau vest. Al doilea imperativ a fost să prevină atacul pe mare al eventualelor flote străine – acest lucru a condus la dominația Angliei asupra Irlandei si asupra Mării Mânecii. Cel de-al treilea imperativ a fost să domine mările și oceanele, construindu-și un imperiu care să-i poată asigura securitatea fără să fie dependentă de Europa continentală pentru a-și asigura dezvoltarea economică.
Toate cele 3 imperative au fost valide până la începutul celui de-al II-lea Război Mondial. “Splendida izolare” din secolul al XIX-lea a fost posibilă din cauza faptului că toate trei imperativele au fost validate prin realitățile vremii. O dată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, cel de-al 3-lea imperativ a fost primul pierdut, urmându-i cel de-al doilea. Marea Britanie nu mai este astăzi o putere globala dominantă, chiar dacă este încă o putere regională importantă. Chiar dacă Marea Britanie nu este complet independentă față de Europa continentală, este mai puțin dependentă de aceasta decât ceilalți membri ai Uniunii Europene. Marea Britanie întreține relații economice la nivel mondial iar armata britanică este competitivă la nivel global. Ea a continuat să-și echilibreze relațiile atât cu SUA cât și cu UE. Deci izolarea față de continent nu numai că nu a fost posibila întru totul vreodată pentru Londra, dar izolarea față de UE este acum, realist vorbind, imposibilă.
Cum vedeți atitudinea guvernului regional scoțian, care se pronunță pentru utilizarea dreptului de veto în ceea ce privește decizia de a părăsi blocul comunitar?
Alexandru Grumaz: Asta înseamnă în primul rând un referendum de independență și monedă nouă care să circule în noua structură statală lucru care nu s-a mai întâmplat din 1707 când Scoția s-a alăturat Angliei. Pentru a putea rămâne alături de UE ca stat liber, Scoţia va trebui să-şi redepună candidatura pentru apartenenţa la blocul comunitar, fiind nevoită să treacă din nou prin toate procedurile de aderare, care se impun oricărei ţări.
Nu cred că Scoția va mai organiza un referendum și cred că aceste declarații ale șefei executivului scoțian, Nicola Sturgeon, sunt numai pentru consumul intern. Ministrul de externe francez, Jean-Marc Ayrault, a reiterat opoziția Franței ca Scoția să ia parte la negocieri post-Brexit cu UE, estimând că Europa nu ar trebui să favorizeze dezmembrarea națiunilor, relatează France Presse. Spania, confruntată cu amenințarea independenței Cataloniei, și-a exprimat, de asemenea, foarte clar opoziția față de orice negociere separată cu Scoția.
Antonia Colibășanu: Atitudinea guvernului scoțian nu este deloc surprinzătoare, deși este ironică – având în vedere că referendumul din Scoția a fost unul dintre primele indicatoare ale creșterii naționalismului la nivelul Marii Britanii, cu aproape 45% din populație pregătită să gândească o Scoție ca un stat națiune separat. Faptul că guvernul spune că vrea să invalideze decizia de a părăsi blocul comunitar imediat după referendum este un element care susține teza fragmentării la nivel european, diluarea coeziunii, și in fond a europenismului – un fapt care poate fi observat si in alte regiuni ale Uniunii Europene.
Ce previziuni aveți legat de aplicarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona. Cum vedeți o implementare a acestui articol, în termeni practici?
Alexandru Grumaz: Primul turneu în străinătate în calitate de premier al Theresei May a fost în cele mai importante capitale europene: mai întâi la Berlin și apoi la Paris pentru o primă luare de contact cu principalii actori în UE: Merkel și Hollande. Importantă este declarația lui May că nu va depune în 2016 notificarea în temeiul articolului 50 al Tratatului UE de la Lisabona prin care se declanșează procesul de părăsire a UE. Reacțiile Berlinului și ale Parisului au fost diferite. Merkel a dat dovadă de înțelegere pentru decizia omoloagei sale britanice, spunând însă că trebuie precizat calendarul negocierilor, în schimb Hollande a fost mult mai tranșant: Cu cât mai repede, cu cât mai bine a declarat președintele Franței despre depunerea notificării în temeiul art. 50.
May vrea un calendar cu obiective pentru negocieri înainte de a depune notificarea de părăsire a Uniunii în schimb Hollande și Merkel au spus că nu pot avea loc negocieri decât după depunerea notificării. Politica liderului britanic este legată și de situația internă care necesită o evaluare a forțelor din Partidul Conservator divizat de referendum în pro și contra Brexit. Situația internă și externă o favorizează pe May. La intern noul prim ministru nu este presat de alegeri în următorii patru ani iar în ceea ce privește opoziția, Partidul Laburist, este în plin război, fiind în curs de alegere a liderului partidului după numai un an. La extern în Franța au loc alegeri prezidențiale și parlamentare în 2017, iar în Germania alegeri parlamentare în luna septembrie a aceluiași an.
Hollande este unul dintre cei mai puțin populari președinți din istoria celei de-a cincea Republici Franceze, iar Merkel, după 11 ani la putere, face față unei puternice contestări, mai ales după valul de refugiați, majoritatea musulmani, ajuns în Germania în 2015. Și mai este ceva extrem de important cei doi lideri trebuie să facă față unor partide eurosceptice – Frontul Național și respectiv Alternativa pentru Germania. În aceste condiții o atitudine concesivă față de Marea Britanie în negocierile de părăsire a UE le-ar putea fragiliza poziția electorală și așa destul de șubredă.
Antonia Colibășanu: Tratatul de la Lisabona este un tratat politic. Detaliile tehnice privitoare la modul în care Art. 50 va fi implementat pot fi probabil oferite cu lux de amănunte de un expert în Drept European. Ceea ce contează, însă, este cum se implementează rezultatul votului din referendumul Brexit. Rezultatul, ca și ceea ce-i urmează în planul deciziilor politice, confirmă criza politică la nivelul Uniunii Europene ca și un proces continuu de diluare a puterii Bruxelles-ului concomitent cu creșterea puterii la nivelul individual al statelor membre.
Care sunt implicațiile BREXIT asupra României? Cum va influența această decizie relațiile dintre România și Londra?
Alexandru Grumaz: Pentru România nu vor exista consecinţe economice grave. Trebuie însă să ne gândim la românii care au mers să lucreze într-un alt stat membru al UE, în Marea Britanie, şi care împotriva voinţei lor se trezesc în afara Uniunii Europene. Reacția președintelui Franței este într-un fel una care ne favorizează. Hollande nu dorește ca exemplul Brexit să-i inspire și pe alții în Europa și adoptă o atitudine instransigentă, poate chiar punitivă, declarând răspicat: Marea Britanie nu poate avea acces la piața unică dacă nu acceptă principiul libertății de mișcare a persoanelor. Pentru May acceptarea unei astfel de reciprocități este extrem de dificilă, deoarece votul din 23 iunie a fost determinat în bună măsură de opoziția unei mari părți a electoratului față de migrația liberă din UE. Cred că trebuie să dăm un semnal foarte important românilor din Marea Britanie că le vom apăra drepturile, că le vom apăra interesele şi că vom vedea ca în negocierile cu Marea Britanie libertatea de circulaţie a românilor să nu fie limitată.
Ca o concluzie la acest interviu putem afirma cu certitudine că Brexit-ul a aruncat Marea Britanie într-o situație de incertitudine dar, în același timp, conține, în fundamentele sale, oportunități pentru implementarea de noi politici (câteva exemple-în domeniul taxelor corporatiste, al pescuitului și a agriculturii, în domeniul migrației). Este o șansă pentru Marea Britanie de a se reforma structural și a redeveni o putere globală. Va ști s-o folosească sau va face compromisuri?
Antonia Colibășanu: După Brexit, România percepe procesul de fragmentare a Uniunii Europene, și ca membru al Uniunii Europene înțelege că aceasta nu mai este ce a fost înainte de criza economică (din 2008). România trebuie să investească în capacitatea de ranforsare proprie, atât internă cât și prin dezvoltarea unei structurii de alianțe care să-i asigure securitatea și dezvoltarea durabilă. Acest lucru înseamnă că relațiile cu Marea Britanie nu numai că nu se vor deteriora, ci în firescul continuării lor, pot să se îmbunătățească. În acest sens contribuie și parteneriatul strategic pe care România îl dezvolta cu Statele Unite.
Marea Britanie trebuie să-și mențină relația cu Statele Unite – și asta înseamnă coordonarea pozițiilor politico-militare între cele două state. Mai mult, din punct de vedere istoric, Marea Britanie s-a apropiat mai mult de Statele Unite atunci când Europa continentala s-a confruntat cu probleme interne. Aceasta tendință se menține, ceea ce face ca relațiile bilaterale dintre România și Marea Britanie, în contextul actual să nu fie semnificativ afectate de Brexit.
