Televiziunea Română desfășoară o plajă largă de proiecte culturale, multe dintre acestea reprezentând un adevărat pionierat al culturii. Este TVR un veridic bastion al culturii?
Nu-mi plac cuvintele mari. Sau nu-mi place să le rostesc eu. Sigur că este locul unde se face și se „distribuie” cultură. Și nu-mi place nici sintagma „cultură de masă”. E o discuție fără sfârșit, cui se adresează televiziunea. Maselor, elitelor, tinerilor, pensionarilor, oamenilor activi? Tuturor. Fiece segment își găsește programul de care are nevoie, cred eu. În privința pionieratului, nu cred că am inventat noi roata și nici nu e important. Importantă e doar calitatea programelor și credibilitatea celor care le fac. Da, chiar și un adevăr în gura unui „păcătos” își pierde valoarea de adevăr. Dacă ar fi să sintetizez, televiziunea înseamnă un triunghi amoros format din cultură-educație-divertisment. Toate de bună calitate.
Cum caracterizați apetența publicului din România pentru producțiile cu conținut cultural? Distingem un anumit comportament standard sau discutăm despre percepții nuanțate?
Când e vorba de producții mondene, care nu aduc în atenție decât ultima poșetă a unei „vedete” sau ce a făcut în vacanță nu stiu ce persoană, al cărei singur merit este ca și-a facut o operație estetică, mulți realizatori de televiziune spun: „Asta se cere, asta vrea publicul, asta îi dăm! Drept dovadă, cele mai mari audiențe ale unor astfel de programe”. Cred că e un cerc vicios. Sigur că lumea se uită la un program, în lipsa unuia mai bun. Sau poate așa cum privesc trecătorii îngroziți, un accident de circulație, de la care nu își mai pot lua ochii, tot așa se uită și la lucrurile insolite de la televizor. E vorba de estetica urâtului sau a grotescului, care poate atrage oamenii în aceeași măsură. Dar nu pentru mult timp. Derizoriul e uneori mai ușor digerabil. Dar oricum, nu înseamnă că asta își doresc oamenii să vadă. Dacă îi obișnuim cu programe de calitate, asta vor căuta! Dar lucrul ăsta se realizează în timp și cu perseverență. Dacă un program cultural bun și cu costuri rezonabile, e scos de pe post pentru că nu are audiența necesară, e greșit.
Vasile Alecsandri aprecia teatrul ca fiind o adevărată „tribună de educare a publicului”. În ce măsură îndeplinește televiziunea, în prezent, acest rol?
Nu știu care ar fi lista și ierarhia instituțiilor care se mai ocupă de educație. Școala, familia și… televizorul ar fi cele mai importante. Din motive evidente, televizorul e „educatorul” pe care omul, sau tânărul în special, îl primește cu cea mai mare plăcere în casa și în sufletul său. Sigur că orice exagerare e greșită. Dar nu sunt de acord cu cei care blamează televiziunea, că i-ar înstrăina și influența negativ pe tineri. Așa cum știi ce mâncare să alegi, ce apă să bei, ce-ți face bine și ce nu, tot așa știi foarte bine ce program să-ți alegi. Iar oferta e cât se poate de generoasă astăzi.
Care a fost punctul de plecare pentru misiunea de ambasador al multiculturalismului pe care v-ați asumat-o prin inițiativele întreprinse?
Eu mi-am dorit mereu emisiuni live. Dar am ajuns la documentare de istorie, practic dintr-o întâmplare. În momentul când fiul meu a intrat la Facultatea de Istorie, am vrut să îl “momesc” cu ceva, să fie alături de mine, să ne inspiram reciproc, să schimbăm idei și să punem la cale proiecte. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar eu am rămas cu seriile de istorie, mai întâi “Povești de istorie” și acum “Locuri, oameni și comori” și mă bucur că s-a întâmplat așa. În primul sezon, “Locuri, oameni și comori” a avut una dintre cele mai bune – ca să nu spun cea mai bună – audiență de pe TVR 2, după statisticile oficiale. Asta m-a motivat să încep cu sprijinul Casei de Producție a TVR, seria a doua, cu entuziasm și cu ambiția să o depășească pe prima.
Care sunt valorile după care vă ghidați în realizarea materialelor? Ce mesaj doriți să transmiteți publicului prin proiectele domniei voastre?
Aleg numai temele care mă interesează personal. Dacă sunt atrasă de un subiect, atunci îl transform într-un episod. Și povestea o spun așa cum mi-ar plăcea mie s-o aud. Cele mai importante lucruri sunt adevărul istoric, exactitatea și rigurozitatea științifică. Altfel aș compromite toată producția. Apoi important e cum „servești” subiectul: simplu, direct, dar și cu un gram de mister și tensiune. Îmi place tensiunea. O caut. Sau o inventez. Asta am voie. Îmi place foarte mult vorba: „adevărul nu trebuie niciodată să împiedice o poveste bună”. Și am ținut seama de asta.
Apoi, dezvolt subiecte care mă emoționează. Dacă mă emoționează pe mine, atunci îi va emoționa și pe telespectatori. Dacă faci un subiect care nici pe tine nu te interesează, e evident care va fi rezultatul. Cum să faci un episod despre o plictiseală, despre care s-a spus totul, dacă nu vii cu ceva în plus, cu o altă perspectivă, cu o altă abordare. Nu există subiecte epuizate. Așa cum o partitură nu a fost compusă pentru un singur interpret, tot așa și un subiect poate fi abordat de infinite ori. Și de fiecare dată el va fi spus altfel. Dacă povestitorul e diferit și povestea e diferită.
Și nu în ultimul rând îmi place să merg cât mai adânc, cât mai profund, să ajung la miez, să înțeleg de ce.
Aș vrea să transmit emoție, cunoaștere și interes. Să stârnesc curiozitatea celui care se uită. Să-l inspir. Acesta este idealul meu. Să-i dau idei, să-i ating inima și să-i stimulez dorința de a cunoaște, de a vedea, de a se mira.
Cum arată o zi din viața jurnalistului Emilia Nicolaescu? Cum reușiți să întreprindeți toate aceste pelerinaje prin timp și spațiu?
Eu muncesc în hopuri, în salturi. Mă stimulează termenele limită, care mă fac să mă grăbesc atunci când încetinesc ritmul. Fiind o persoană absolut normală și programul meu e cât se poate de normal. Pentru că mă plictisesc repede, obișnuiesc să lucrez în paralel la mai multe subiecte și să trec de la unul la altul. Mă bazez pe inspirație în tot ce fac. Dar de multe ori textele de cu seară, nu-mi mai plac dimineață. Dacă nu am inspirație sunt un om blocat, sunt ca un robot stricat. Atunci nu insist, las totul și mă apuc de altceva. Un telefon, o vorbă, un comentariu mă pot stimula și repune pe linie. Îmi plac călătoriile și deci plec în deplasări cu bucurie și nerăbdare. Am o echipă care se implică foarte mult. E esențial. Ei mă ajută și mă inspiră cu ideile și contribuția lor. Călătoria în timp nu e o problemă! E ieftin să visezi. E chiar degeaba. Călătoria în spațiu ridică probleme financiare. Asta e trist, pentru că dificultățile materiale își pot pune amprenta pe o producție.
Faptul că sunteți un jurnalist atipic, prin gradul ridicat de interacțiune directă cu subiectele prezentate este fără îndoială o trăsătură inerentă. Ce vă definește ca persoană? Ce ne puteți spune despre persoana din spatele reportajelor magistrale?
Nu stiu cum e un jurnalist tipic și unul atipic. Eu mă consider corectă și sinceră. Acestea sunt atu-urile mele. E atipic? În 26 de ani de televiziune publicul ajunge să te cunoască foarte bine. Oricât ai vrea să ascunzi ceva, mai devreme sau mai târziu, acel lucru va ieși la iveală. Faptul că nu am avut nimic de ascuns, nu am făcut politică, nu am avut afaceri, mi-a oferit relaxare și independență. Un jurnalist trebuie sa fie independent. Din acest motiv, nu aș putea lucra altundeva, decât în Televiziunea Națională care, deși departe de a fi perfectă, mi-a oferit spațiul de care aveam nevoie.
Sigur că am si eu preferințele, principiile și simpatiile mele. De aceea, nu am realizat niciodată un material despre un lucru pe care îl detestam, nici măcar cu care nu eram de acord și nimeni nu mă poate obliga să fac materiale împotriva convingerilor mele. Chiar și în seria de documentare de istorie, nu abordez subiecte despre care simt că nu aș putea să-mi exprim deschis părerea. Pentru că jurnalistul se spune că este formator de opinie, nu e acceptabil să-ți expui părerea proprie, care ar putea să rănească sau să nască dispute fără sfârșit și fără sens, pe teme sensibile și controversate. Sau e acceptabil? Sau poate ar trebui să o facem? Nu știu. Până acum nu am făcut-o. Mi-e teamă să nu devin pătimașă. E ridicol să tratezi pătimaș un subiect, dar sublim să o faci cu pasiune. Complicat. Dar cred că mi-ar plăcea să o fac cândva. Mi-ar plăcea să rostesc cuvinte ca „ticălos”, „hoț”, „trădător” fără să mă autocenzurez.
Este globalizarea un factor de propagare pentru multiculturalism? Permite această interconectare generală o racordare culturală la nivel mondial?
Îmi place ideea de multiculturalism. E rețeta succesului în televiziune. Diversitatea e o garanție ca programul respectiv va avea audiență. Lumea e ca un mozaic. De departe vezi desenul în ansamblul lui, clar și frumos lucrat. Dacă te apropii, vezi pietricelele care compun mozaicul și cu cât te apropii mai mult, ele nu-ți mai arată desenul acela frumos de la început, ci vezi doar niște bucățele colorate și imperfecte. Dar fiecare bucățică are locul ei acolo și dacă ar lipsi, desenul în ansamblu ar fi ciopârțit. Așa și cu globalizarea. Îndepărtează-te ca să-i înțelegi mesajul, dar apropie-te ca să vezi cine a compus-o.
Ce ne puteți spune despre modul în care se realizează promovarea patrimoniului cultural național? Sunt obiectivele turistice cunoscute suficient de călătorii străini ce ajung în România?
Nimeni nu investește în promovarea istoriei naționale, în educarea tinerilor mai ales, în spiritul iubirii pentru țara lor. Nu sunt cuvinte mari. Aș fi vrut să nu le folosesc, dar nu am știut să le înlocuiesc. Episoadele mele transmit un sentiment patriotic real și profund. Iar nu am știut să înlocuiesc termenii, ca să nu pară bombastic sau poate chiar ridicol. Ministerul Culturii nu e interesat. Am înroșit telefonul și nimeni nu a vrut să vorbească cu mine. M-am lipsit. Miniștrii au alte treburi mai importante și fără pile nu ai nicio șansă să pătrunzi în birourile ministeriale ale instituțiile românesti. Doar că eu le propuneam o imagine superbă a unor oameni-eroi, a unor evenimente care au schimbat destinul României și asupra unor comori cu niște povești pe care puțină lume le știe. Neinteresant pentru ei. Niciun Minister, nicio instituție publică, nicio instituție privată, companie, concern, bancă, absolut nimeni nu a fost interesat să mă sprijine în producerea acestor serii. Am dovada a zeci de E-mail-uri fără răspuns. Sunt tot felul de organisme finanțate de Guvern, care nu știu ce fac cu banii și care ar trebui la un moment dat, să dea socoteală despre cum îi folosesc. Dar asta nu se va întâmpla niciodată.
Seria „Povești de istorie” a fost selecționată de URTI, un fel de organism internațional al televiziunilor publice.
Străinii rămân cu gura căscată. Nu-și imaginează ce istorie avem. Nu au de unde să știe, că nu suntem în cărțile de istorie. Dar ei în schimb știu să transforme în obiectiv turistice orice pietricică sau ciob. Dar nu pentru străini produc eu. Eu mă adresez românilor care nu știu și ar vrea să știe. Și tinerilor noștri care trebuie „convertiți” la cultură într-un mod foarte atractiv dar subtil. Daca începi să le faci o lecție de istorie nu apuci să termini nici prima propoziție. E de înțeles, pentru că acum toate lucrurile trebuie să fie frumos ambalate ca să le cumperi. Așa mă străduiesc și eu: să ambalez un fapt istoric, într-un film de aventuri.
Ce impact are societatea informațională asupra culturii? În ce mod influențează evoluțiile tehnologice modul în care ne raportăm la patrimoniu ca întreg?
Cum am mai face față astăzi fără informație, Internet și tehnologie? Mergând la Bibliotecă și căutând ore în șir în fișiere? Cât ar dura? Cât de bine informați am fi? Dar sigur că există și reversul foarte periculos: de foarte multe ori, informațiile pe care poți să le procuri de pe Internet sunt false. De aceea, sursele mele sunt cei mai buni specialiști. Prestigiul lor științific e garanția calității emisiunii mele. Eu doar pun sarea și piperul.
