Dubla paradigmă: zonă tampon versus teatru de război
Conceptualizarea balcanismului este un demers problematizat de multitudinea de fenomenologii ce se desfășoară de-a lungul secolelor: recurentele înfruntări între imperiile Modernității ce își disputau dominația în regiune, recrudesecența naționalismului, panslavismul, panortodoxismul, respectiv purificarea etnică. Conflictualismul se dovedește, fără urmă de tăgadă, a fi ”laitmotivul” Balcanilor, cu atât mai mult cu cât mozaicul etnic este pus în pericol de explozia naționalismului la începutul secolului al XX-lea, într-o epocă în care Europa înflorea, tranzitând una dintre cele mai pacifiste perioade din câte avea să cunoască.
La Belle Époque avea să marcheze o adevărată luptă de emancipare a popoarelor din Balcani, ale căror state națiune se vor ridica din cenușa defunctelor Imperii Austro-Ungar și Otoman. Niciodată în istorie nu avea să mai existe un climat balcanic mai sincronizat: 1 decembrie 1918 avea să marcheze proclamarea României Mari și a Regatului sârbilor, slovenilor și croaților. Marele Război nu a adus la lumină doar prăbușirea ordinii stabilite prin Congresul de la Viena (1815), ci a prezentat un Imperiu Rus ca vârf de lance al panortodoxismului și al panslavismului. Chiar dacă Rusia trece printr-o schimbare de regim în 1917, statul succesor va rămâne un incontestabil ”protector al slavilor din Balcani”, statut relevat odată cu evenimentele din fosta Republică Federală Iugoslavia.
Moartea lui Josip Broz Tito va aduce în prim-plan, încă din 1980, problemele sistemice cu care ce confruntă federația, mișcarea secesionistă din Kosovo fiind fundamentată pe baza prevederilor noi Constituții din 1974, când provincia capătă o mai largă autonomie. Un deceniu mai târziu aceste tensiuni latente din interiorul federației aveau să escaladeze într-un război civil, ce a dus la dezintegrarea Iugoslaviei: Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, respectiv Kosovo își vor obține independența pe calea armelor, excepția de la regulă fiind Macedonia, care se separă de Iugoslavia prin intermediul unui referendum.
Ordinea balcanică post-iugoslavă
Modelul federal este aplicat în Federația Bosnia și Herțegovina, stat format din bosniaci, sârbi și croați. Problemele de natură confesională sunt principalele detonatoare ale climatului de cooperare, în contextul în care autoritatea majorității musulmane (50%) este contestată de sârbii ortodocși (30%). Larga autonomie de care se bucură Republica Srpska, una dintre cele două entități constituționale ale federației, este îmbinată de decidenții politici de naționalitate sârbă cu consultarea publică.
Reține atenția proximul referendum cu privire la celebrarea zilei naționale, când populația a votat în procent de peste 99% pentru alegerea datei de 9 ianuarie ca zi națională. Criticii susțin că această decizie are un potențial discriminator pentru populația de origine bosniacă, întrucât ziua reprezintă o sărbătoare din calendarul ortodox sârb. Aparent o formă de afirmare identitară, măsura este cât de poate de chestionabilă atunci când avem în vedere evenimentele ce au dat naștere federației.
Autoritățile federale de la Sarajevo se confruntă cu unul dintre statele cele mai ruralizate din Europa (alături de Albania), precum și cu o creștere excesivă a ratei șomajului, manifestările anti-guvernamentale reprezentând un element constituent ale vieții cotidiene din Bosnia. Spre deosebire de modelul original, Bosnia este formată în urma unui război civil, chiar dacă poate fi amintită o experiență ca parte componentă a unei federații. De facto, sistemul federal iugoslav funcționa ca o gerontocrație, atent controlată de fondatorul republicii federale. Ca orice regim personal, moartea liderului suprem înseamnă fragmentarea structurii centralizate până la demantelarea totală.
Secesionismul este drumul pe care îl va urma populația din regiunea autonomă Kosovo, pe care l-a început prin mișcările separatiste din 1989, ca urmare a politicilor de intimidare ale lui Slobodan Milošević, îndreptate împotriva populației albaneze din provincie. Tensiunile continuă la un nivel moderat până în anul 1996, când este creată Armata de Eliberare din Kosovo, care își va asuma conducerea luptei pentru separarea provinciei, secondată de o grupare de gherilă a populației albaneze. Odată cu aceste forme organizate de separatism se conturează proiectul Albania Mare, presupunând practic înglobarea provinciei în entitatea statală albaneză.
Intervenția NATO în Kosovo (1999), după doi ani în care derapajul spre război era iminent, vine pe fundalul genocidului comis de trupele iugoslave în provincie, acțiuni ce au condus la crearea celui mai mare val de refugiați de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Încheiat prin Acordurile de la Rambouillet, conflictul din Kosovo aduce în atenția societății internaționale purificarea etnică într-un moment în care integrarea statelor post-comuniste în noua ordine mondială era elementul central al agendei guvernelor post-comuniste.
Cofruntându-se în prezent cu un amplu demers de recunoaștere a Declarației de Independență din 2008, autoritățile de la Priștina sunt în plin proces de definire a statalității și conturare a identității naționale. Relația cu Serbia este unul dintre aspectele cele mai creatoare de probleme, cu atât mai mult cu cât autoritățile de la Belgrad țin să reitereze consecințele pe care o potențială recunoaștere a acestui stat autoproclamat le poate atrage.
La nivel de Uniunea Europeană, regăsim un număr de 5 state care nu recunosc independența Kosovo, și anume: Cipru, Republica Elenă, România, Slovenia și Spania. La o primă analiză, se observă faptul că Cipru, Grecia, România și Spania sunt state care s-au confruntat în trecut sau încă se mai confruntă cu mișcări separatiste, cazurile cipriot și spaniol fiind exemplele cele mai reprezentative. Totodată, Republica Elenă și România sunt statele avertizate de Serbia cu privire la politicile de vecinătate: când oficiali din cele două state au declarat în 2015 că recunoașterea independenței este posibilă în viitorul apropiat, presa din Serbia a criticat acțiunile Greciei, motivând că ajutorul financiar primit de statul elen este un ”levier” pentru recunoașterea Kosovo.
O insulă de neintegrare în interiorul construcției europene
Ca urmare a conflictualismului regional, precum și a contestării statalității pe fundalul secesiunii teritoriale, statele moștenitoare ale defunctei Iugoslavii au fost deviate de la drumul euro-atlantic înregistrat de statele foste comuniste din Europa de Est. Statele succesorale au fost practic aflate în afara organizațiilor transnaționale, ca urmare a pericolelor privind importurile de insecuritate în structura alianței.
Anul 2009 este momentul în care Alianța Nord-Atlantică se deschide către Albania și Croația, cele două fiind practic primele state succesoare din Balcanii de Vest care se alătură organizației militare. Stabilitatea regimului de la Zagreb, precum și amplul program de reforme implementat au condus la aderarea Croației la Uniunea Europeană în anul 2013. Un pas important este făcut de autoritățile de la Podgorica în luna mai a anului curent, când Muntenegru a semnat protocolul de aderare.
În ceea ce privește previziunile liderilor europeni cu privire la extinderea Uniunii Europene, regiunea Balcanilor de Vest este una dintre direcțiile cele mai fezabile în contextul actual, în condițiile în care Ucraina a fost deturnată de la drumul spre aderare odată cu mișcările separatiste din Est. În acest mod, Consiliul Uniunii Europene decide lansarea Procesului de Stabilizare și Asociere în 1999, reiterând supremația criteriilor de aderare decise în cadrul Consiliului European de la Copenhaga (1993). Intențiile Uniunii Europene în sensul extinderii spre statele din fosta Iugoslavie sunt statuate în Agenda Salonic din 2003.
Stadiul actual procesului de extindere include candidatura Albaniei și a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, respectiv calitate de state potențial candidate îndeplinită de Muntenegru și Serbia. În ceea ce privește Bosnia și Hețegovina, respectiv Kosovo, nu se menționează nici măcar statul de potențială candidatură, ca urmare a instabilității sistemice. Amintim misiunea EUFOR / Althea de menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina, alături de fosta misiunea EUPM (misiunea de poliție), care a activat între anii 2003 și 2012. În cazul Kosovo, discutăm despre misiunea EULEX, cu scopul de a susține autoritățile locale și statul de drept.
Aderarea Serbiei este problematizată de litigiile dintre Belgrad și Priștina, fapt ce contravine politicilor unionale de bună vecinătate. La nivel neoficial se apreciază existența unei relații de interdependență între aderarea Serbiei la Uniunea Europeană și recunoașterea independenței Kosovo de către autoritățile de la Belgrad. Fundamentul acestei recunoașteri vine ca urmare a ratificării Declarației de Independență a Kosovo de către Curtea Europeană de Justiție. Revenind la recunoașterea independenței autoproclamatului stat, o potențială ratificare de către Serbia va neutraliza practic orice instrument al Belgradului de manifestare a unei opoziții față de recunoașterea independenței Kosovo.
Moștenirile trecutului post-federal
Încleștările dintre etnii pe de o departe, respectiv dintre guvernați și guvernanți pe de altă parte, sunt consecințele unuia dintre cele mai sângeroase episoade ale redefinirii statalității balcanice, prăbușirea proiectului federal iugoslav fiind episodul ce a marcat întreaga istorie a ultimului deceniu al secolului al XX-lea.
Motivațiile ce au condus la această dramă din inima Europei au fost amplu dezbătute, una dintre cele mai încărcate de conținut geopolitic fiind cea care descrie Iugoslavia ca un proiect de contrabalansare a influenței sovietice. Raționamentul eșuării proiectului este următorul: odată prăbușit inamicul împotriva căruia actorii balcanici s-au coalizat, esența statului iugoslav dispare, prin urmare populațiile componente vor alege calea statului națiune.
Definitorie pentru situația climatului balcanic rămâne distincția dintre patriotism și naționalism, realizată de Secretarul de Stat Madeleine Albright. Înaltul demnitar american descrie pericolul de escaladare a tensiunilor etnice odată cu îmbrățișarea unui ideal naționalist, Kosovo reprezentând exemplu incontestabil al faptului că un stat națiune nu se poate fonda mecanicist, pe bazele unui genocid vizând exterminarea majorității albaneze în vederea colonizării provinciei cu etnici sârbi.
Cu prilejul vieții politice din Balcani putem observa o aderare a extremiștilor sârbi la panslavism, acțiuni precum cele din Federația Bosnia și Herțegovina fiind îndreptate împotriva integrității statale și vizând redeschiderii unui capitol dramatic din istoria regiunii. Nostalgia acestor cetățeni după Serbia Mare pare să fie principalul element cu potențial destabilizator pentru regiune, în contextul în care activitățile acestora merg până la contestarea autorităților legitime din statele a căror cetățenie o posedă.
Reconcilierea este fără tăgadă misiunea cea mai dificilă, acordurile de pace în vigoare fiind periclitate de recrudescența ideologiilor naționaliste. Atât timp cât relațiile interstatale și intrastatale sunt marcate de tensiuni, chiar și în forma lor latentă, integrarea euro-atlantică a acestor state este chestionabilă, întrucât pune la îndoială principiile pe baza cărora sunt fondate organizațiile transnaționale și supranaționale în cauză. Nu în ultimul rând, o reconstrucție post-iugoslavă completă nu poate fi edificată în condițiile în care neînțelegerile din trecut sunt proiectate în viitor.
