Reconstrucția post-comunistă: între idealism și realism
Odată cu prăbușirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, în ultima decadă a secolului al XX-lea, realismul era considerat ca fiind un concept aparținând mai degrabă Războiului Rece decât unei lumi aflate în plin proces de interconectare și globalizare, având organizațiile internaționale și transnaționale ca vârf de lance pentru noua ordine mondială, imaginată de paneuropeni încă din Evul Mediu și trecând prin Modernitate. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale, Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa sunt doar câțiva dintre actorii supranaționali ce au modelat scena internațională proaspăt ieșită din încleștarea postbelică.
Evenimentele ce au succedat prăbușirea regimurilor socialiste ale Europei de Est au demantelat viziunea lui Francis Fukuiama, conform căreia prăbușirea comunismului va fi sinonimă cu apocalipsa. În bună măsură a însemnat sfârșitul unui capitol vast al istoriei contemporane, acela al lumii bipolare, al confruntării dintre Vest și Est. Războiul Rece a fost, paradoxal, una dintre cele mai lungi perioade de pace, tocmai ca urmare a perioadelor de stabilitate, chiar dacă sunt înregistrate escaladări precum Coreea, Cuba, Vietnam sau Afganistan. Certitudinea este aceea că sunt consemnate mai degrabă coroborări între războaie civile (localizate) și confruntări prin interpuși, decât războaie convenționale între cele două centre de putere aflate în confruntare ideologică.
În profundă antiteză cu această fațetă, pe care nici chiar idealismul de factură wilsoniană nu o putea imagina, se regăsește realismul din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, a cărei dezintegrare a determinat crize umanitare comparabile ca amplitudine cu ce de-Al Doilea Război Mondial. Bosnia și Kosovo sunt exemplele cele mai elocvente ale comportamentului derapat de care se fac responsabile autoritățile federale, cel din urmă caz fiind detonatorul pentru intervenția NATO în vederea pacificării și implementării acordurilor ulterior ratificate.
Constructivismul post-revoluționar
Statele foste comuniste se situează în prima linie a acestei paradigme, realizând progrese remarcabile în ceea ce privește consolidarea democrației și respectarea drepturilor omului. România și Polonia, care în 1955 au ratificat Pactul de la Varșovia, sunt astăzi capetele de pod ale flancului estic nu doar al NATO, ci și al UE. Cei doi actori regionali sunt încurajați de organizațiile supranaționale în cadrul cărora activează ca membri să își asume un rol tot mai semnificativ, Deveselu fiind cel mai recent demers în direcția consolidării securității aliate.
Lupta anticorupție a devenit una dintre inițiativele pentru care statul român este lăudat, fiind considerat un adevărat model de bune practici, în timp ce autoritățile de la Varșovia sunt apreciate pentru gradul ridicat de absorbție a fondurilor europene. Doctrina constructivistă originală descrie identitatea națională drept un cumul de elemente adunat pe baza intereselor naționale. Cazul românesc și cel polon sunt mai degrabă reîntoarceri la identitățile naționale interbelice, în contextul în care instalarea regimului comunist s-a realizat prin coerciția exercitată de Armata Roșie, prezentă pe teritoriile celor două state încă din timpul conflagrației.
Turcia este un exemplu determinat al constructivismului clasic, republica având o tradiție a loviturilor de stat, tocmai ca urmare a unei identități duale: stat laic, respectiv republică islamică moderată, în funcție de orientarea președintelui de la Ankara. Chiar dacă din punct de vedere constituțional statul turc este o republică laică, conservatorismul de natură islamică al decidenților politici conferă impresia unei identități duble: Turcia secularistă, respectiv Turcia nostalgică după sultanatul islamic. De 4 ori (1960, 1971, 1980, 2016), armata a întreprins acțiuni pentru schimbarea regimului aflat la putere, pe baza fundamentelor că politicile acestuia conduc Turcia spre sistemul politic abolit de Mustafa Kemal Atatürk. Faptul că proxima lovitură de stat a eșuat demonstrează simpatia populară de care Recep Tayyip Erdoğan se bucură, simpatie pe care a manipulat-o în direcția eliminării structurilor politico-statale oponente.
Paradoxul din spatele acestei lovituri de stat este acela că, pentru prima dată în istoria Turciei republicane, electoratul a venit în sprijinul unui regim cu ascensiuni în fundamentalismul islamic, pe care înaintașii acestora din anii `60, `70, iar mai apoi `80 l-au respins cu virulență. Se apreciază că exodul din Anatolia a adus în orașele turce conservatorismul regional, conferind totodată o masă de manevră pentru un viitor lider fundamentalist, ipoteză confirmată de autoritarismul actualului președinte.
Dihotomia integrării euro-atlantice
Chiar dacă până și cele mai izolaționiste state recurg la integrarea în structurile politice și militare supranaționale, comportamentul acestora fiind influențat în mod perpetuu de tradițiile seculare de neutralitate sau neimplicare pe arena internațională. Pe cale de consecință, se disting două direcții diametral opuse privind ideea de Uniune Europeană: federalismul, respectiv uniunea economico-vamală.
Ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană este fără urmă de îndoială consecința unei școlii de gândire izolaționiste, bineînțeles adaptată la climatul geopolitic actual. BREXIT-ul descrie totodată un comportament constructivist al Londrei. Se poate desprinde o idee similară cu disciplina lovinesciană a interesului, care vine să confirme deviza școlii diplomatice britanice: ”Nu există prieteni și dușmani eterni”. Regăsim odată cu această decizie a electoratului britanic o formă actuală a Doctrinei Sinatra, criticată profund de analiștii economici pentru pierderile financiare înregistrate, metropola britanică pierzând titlul de capitala financiară a Europei.
Prim-ministrul norvegian atrage atenția Marii Britanii cu privire la implicațiile pe care această decizie le are, în contextul în care electoratul din Regatul Norvegiei a respins în 1995 aderarea la Uniunea Europeană, în condițiile în care decidenții politici din Oslo se pronunțau pentru calea europeană. Șeful guvernului din regatul scandinav a descris în cadrul Consiliului European starea de fapt a relației dintre Norvegia și Uniunea Europeană: statul norvegian achită taxe pentru a avea acces la piața comunitară europeană, însă nu beneficiază de reprezentare instituțională, spre deosebire de statele membre ce au acest drept garantat prin tratatele unionale.
Un exemplu punctual al vizunii laxe de tip uniune vamală este Spațiul Economic European, constituit în 1994 ca o soluție de compromis pentru statele ce doreau acces la piața comunitară, fără a adera la Uniunea Europeană, dar cu respectarea condițiilor anterior menționate. În prezent, membri acestui acord sunt Islanda, Liechtenstein și Norvegia. La nivel conceptual, viziunea corespunde în profunzime cu viziunea britanică în ceea ce privește Uniunea Europeană, emblematic exprimată de Margaret Thatcher în recurentul Discurs de la Brugges din 1988.
Confederația Elvețiană este un caz singular de acces la piața comună, fără apartenența la acorduri precum SEE, practic statul elvețian se bucură de aceleași drepturi ca și Norvegia, însă fără a fi membru de drept al Spațiului Economic European. Negocierile pentru aderarea Elveției la Uniunea Europeană s-au încheiat după mai bine de 20 de ani prin respingerea procesului de aderare de către electoratul din federație în anul curent.
Atitudinea britanicilor a venit pe fundalul crizei terorismului, reprezentând în fapt o suprapunere de crize, prima devenită agravantă prin caracterul incontrolabil al manifestărilor specifice. În acest mod, Bruxelles-ul se vede nevoit să facă față atât unui euroscepticism ce a condus la primul sufragiu universal în care electoratul a decis să părăsească construcția europeană, cât și unui val fără precedent de radicalizare islamică, soldat cu manifestări sângeroase ale refulării unor lupi singuratici care dovedesc un faliment al politicilor de incluziune socială.
Reprezentanții instituțiilor europene se pronunță pentru revizuirea Tratatului de la Lisabona (2007, în vigoare din 2009), pe baza fundamentelor că federalismul se dovedește a fi mecanismul cel mai fezabil pentru contracararea unor mișcări din tipologia celor conduse de Nigel Farage și Marine le Pen. În aceeași direcție, se consideră că fenomenologia teroristă trebuie eradicată prin strategii interguvernamentale, cu atât mai mult cu cât specialiștii în combaterea terorismului apreciază că radicalizarea poate fi combătută doar prin construirea unui front comun. Fostul Secretar de Stat Madeleine Albright a atras atenția Administrației Obama cu privire la necesitatea unei implicări mai active în Siria, luând în considerare coroborarea derapajelor politice ce macină statalitatea siriană.
Recurența realpolitik-ului rusesc
Una dintre direcțiile diplomației de la Moscova în era post-sovietică a fost reclamarea extinderii Organizației Nord-Atlantice în sfera pe care o considera tradițională încă din timpul epocii imperiale. Această ideologie a puterii pe care Kremlinul o construiește încă din 1991 amintești de Doctrina Monroe, bineînțeles fiind adaptată spațiului est-european, cu precădere la arealele ex-sovietice. Paradoxul acesteia atitudini este acela că Moscova a stabilit relații cu structurile NATO încă din 1997, regăsind o componentă instituțională permanentă în urma Summit-ului NATO-Rusia (Roma, 2002): Consiliul NATO-Rusia.
Chiar dacă Boris Elțîn, iar mai apoi Vladimir Putin și Dimitri Medvedev au depus eforturi în direcția demantelării ideii de realism iresponsabil de care dă dovadă statul cel mai întins din punct de vedere teritorial, acțiunile contrazic cu desăvârșire aceste asumpții. Invazia Georgiei din 2008 este primul dintre argumentele în direcția nerespectării principiului suveranității, cu atât mai mult cu cât statul georgian era membru al Comunității Statelor Independente, fondată prin Tratatul de la Alma-Ata din 1991.
Motivația acestei acțiuni de încălcare flagrantă a Dreptului Internațional a fost stadiul avansat al procesului de aderare la NATO al Georgiei, alături de Ucraina la momentul invaziei. Acest episod similar acțiunilor Armatei Roșii vine să confirme teama decidenților politici moscoviți cu privire la consecințele implantării levierului politic occidental în spațiul în care aceștia decideau statalitatea vecinilor.
Această politică, desprinsă din scenariile dominației sovietice, a determinat statele baltice să ridice problema apărării efective din partea aliaților în eventualitatea unei acțiuni a Rusiei împotriva integrității teritoriale a acestora. Vilnius a fost, fără îndoială, capitala ce s-a pronunțat cel mai consistent în favoarea întăririi flanului estic al NATO-UE, amintind în acest sens gardul ce desparte frontiera dintre Lituania și Federația Rusă. Fostul comisar european, devenit președinte al republicii baltice, Dalia Grybauskaitė, a fost denumit de presa internațională Doamna de fier a Lituaniei, ca urmare a programului amplu de consolidare a apărării naționale
Subversiunea Federației Ruse s-a manifestat, însă, în conformitate cu evoluțiile actuale din punct de vedere tehnologic. Anul 2007 a fost marcat de acuzele venite din partea Tallinului cu privire la un atac cibernetic coordonat de Moscova, ca doar la un an distanță Lituania să reclame un comportament similar. Lituania este recurentă în rândul țintelor atacurilor cibernetice rusești, cel din 2013 reținând atenția pentru faptul că autoritățile lituaniene au apelat la asistența externă pentru depășirea impasului.
Anexarea Crimeei a adus în prim-plan agresivitatea politicii externe a Administrației Putin, în momentul în care Bruxelles-ul și Kievul se pregăteau să ratifice actul de aderare al Ucrainei la Uniunea Europeană. După modelul susținerii secesionismului din Transnistria, Rusia a aplicat aceeași politică în ceea ce privește estul Ucrainei, reușind practic să afecteze grav statalitatea ucraineană, slăbită de valul revoluționar început în 2004, coordonată de gruparea Timoșenco-Iușcenco.
Acordul de la Minsk (2015) a rezolvat parțial problema, însă separatiștii ucraineni au declarat că aplicarea acestuia în 2016 este îndoielnică, acest fapt fiind confirmat de comasarea de trupe rusești la granița cu Crimeea. Chiar dacă moneda națională a suferit o prăbușire exponențială ca urmare a embargo-ului internațional la care a fost supusă Rusia, moderația nu a putut fi inoculată în comportamentul președintelui rus. Mărturie stă dezideratul acestuia cu privire la o posibilă axă Erdoğan–Putin-Trump, prin care Moscova dorește să neutralizeze instrumentele occidentale de anihilare a expansionismului rusesc.
În esență, secolul al XXI-lea este un adevărat exponent al recurenței școlilor de gândire, istoria fiind fără îndoială mai actuală decât se aprecia în ultima decadă a secolului al XX-lea. Aparent o epocă a incoerenței, perioada contemporană are, totuși, exemple ale unei coerențe mașiniste a comportamentului actorilor statali: amenințarea rusească, curentul europenist-integrator franco-german sau tumultul politico-social balcanic.
