Regimul politic saudit
Teocrație modernă, Arabia Saudită este unul dintre statele în care totalitarismul prevalează ideii de drepturi ale omului, în contextul unei islamizări profunde a aparatului de stat, factorul religios reprezentând principala pârghie de legitimitate a regimului Saud de la Riyadh. Urmând legile conservatoare ale Wahhabism-ului, statul saudit urmărește întoarcerea la valorile primordiale ale Islamului, respectând doctrina sintetizată de Muhammad.
Radicalizarea confesională devine treptat unul dintre principalele instrumente de menținere a puterii pentru dinastia Saud, subordonându-și întregul corpus instituțional prin utilizarea unui amplu aparat propagandistic. Ca urmare a acestui fapt, datoria supremă a cetățenilor este loialitatea nu doar față de stat ca întreg, ci și față de dinastia conducătoare. Asocierea dintre factorul religios și cel politic va avea ca rezultat o simbioză generală între cele două elemente, cu rezultat direct în caracterul inseparabil al celor doi factori în procesul de guvernare al statului. Pe cale de consecință, Arabia Saudită va deveni treptat un stat tradiționalist, cu efect direct în concentrarea sistemului educațional exclusiv asupra studiilor religioase, sub pretextul orientării tinerilor în adevărata direcție islamică.
Neîntrerupt încă din 1740, acest proces de islamizare radicală a statului saudit va determina coordonatele Arabiei Saudite de la începutul secolului al XX-lea: legătura indisolubilă dintre stat și religie, respectiv autoritatea supremă a dinastiei conducătoare. Astfel, Școala de Gândire Islamică va deveni nucleul societății saudite, liderii acesteia având roluri importante în procesul decizional până la cel mai înalt nivel, influență pe care o vor pierde ulterior prin consolidarea tot mai puternică a dinastiei conducătoare, devenind o anexă a celei de-a doua. Ratificând la nivel formal deciziile familiei regale, liderii religioși vor contribui semnificativ la creșterea capitalului politic al monarhiei, considerată de populație ca adoptând o politică în profundă concordanță cu principiile de etică arabo-islamice.
Discriminarea
Apartenența la Islam nu este doar un criteriu principal pentru accederea la ierarhia politică a statului, ci inclusiv pentru obținerea cetățeniei, exprimând într-o manieră indubitabilă contopirea dintre politică și doctrina confesională. Prin urmare, ideea de minoritate religioasă este respinsă cu vehemență, luând în considerare posibilitatea acesteia de a submina autoritatea deplină a regimului autocratic de sorginte islamică.
Cea de-a doua dimensiune a fenomenului de discriminare este determinată de criteriul de gen, existând o evidentă diferențiere între bărbați și femei. Poliția Religioasă, subordonată Ministerului Afacerilor Interne, este o dovadă elocventă a statutului inferior al femeilor în raport cu bărbații, alături de lipsirea acestora de drepturi elementare precum accesul la educație, respectând legea islamică într-o manieră extremistă. Abuzurile în ceea ce privește drepturile omului ating apogeul în momentul în care membrii organizației sunt remunerați pentru fiecare persoană arestată, acuzată fiind de încălcarea legii.
Factorul feminin este de departe cel mai asuprit, supus fiind unei serii întregi de restricții: de la nivel de vestimentație până la nivel de comportament, totul este prestabilit pentru femeile din Arabia Saudită, sub pretextul unei ”slăbiciuni morale a femeilor”. Pe baza acestui considerent, acela al inferiorității de gen, legea saudită este de natură să determine subordonarea factorului feminin față de cel masculin, stabilindu-se un raport de subordonare profundă, adeseori degenerând în maltratarea aplicată de cel din urmă primului. Paradoxal, Coranul, prin conținutul său, nu îndeamnă la secesiune de gen, ci la corecție, luând în considerare faptul că ritualul zilnic este același atât pentru bărbați cât și pentru femei, inclusiv concepția despre pelerinaj și moarte.
Varianta arabă a Doctrinei Sinatra
Modernizarea Arabiei Saudite este direct determinată de contactul cu Occidentul, în contextul descoperirii unor resurse semnificative de petrol încă din primele decade ale secolului al XX-lea, culminând cu o reformare a aparatului de stat începând cu 1980. Adaptarea instituțională la realitatea modernă se realizează printr-o serie întreagă de reforme, reducând în același timp radicalismul cu care a fost pusă în practică doctrina islamică și marcând începutul liberalizării regimului autocratic. Deschiderea regimului se va transpune prin accesul femeilor la educație, prin investiții masive în sistemul de învățământ, în ciuda dificultăților întâmpinate de guvern încă din 1960.
Concomitent, coordonatele tradiționalismul încep să se diminueze, controlul comunității religioase fiind de asemenea diminuat. În ceea ce privește poziția femeilor în societate, acestea primesc o serie de drepturi, mai ales prin modificarea viziunii asupra familiei extinse. Schimbarea în educație reprezintă cel mai puternic factor pentru creșterea statutului femeii, prin acceptarea dreptului egal la educație pentru bărbați și femei. Odată cu accesul la educație, femeile din Arabia Saudită au posibilitatea de a fi integrate pe piața de muncă, având ca motor descoperirea resurselor petroliere după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Redefinirea rolului femeii în statul saudit va determina conturarea unei elite educate, capabile să le reprezinte drepturile și interesele, creând așadar o identitate a acestora în societatea din Arabia Saudită. Cu toate acestea, integrarea femeilor pe piața muncii este o problemă pentru eradicarea căreia este necesară o nouă serie de reforme. În acest sens, statul saudit pledează pentru o recunoaștere ulterioară a Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Femeilor.
Reformarea sistemului de învățământ este factorul intern decisiv pentru formarea clasei progresiste, capabilă să implementeze măsuri de consolidare a reformelor înfăptuite. Începând cu 1990, puterea ulema (elita religioasă) se diminuează, marcând începutul independentei aparatului de stat. Retine atenția situația ultimei decade a secolului al XX-ea, perioadă în care ulema critică vehement deciziile guvernanților saudiți, marcând astfel o noua etapă: separația între politic și religios.
Liberalizare și laicizare într-un stat ecleziastic
Laicizarea statului continuă cu formarea Ansamblului Consultativ, instituție în cadrul căreia ponderea funcționarilor islamici nu depășește 10% în perioada 1992-1993. Fundamentaliștii islamici vor aduce critici puternice măsurilor de modernizare a statului, însă religia va deveni din ce în ce mai laxă, măsurile socio-economice conducând la o secularizare generală. Decada nu este însă lipsită de confruntări, fiind înregistrate proteste din partea elitei religioase, precum și proteste în rândul populației.
În ciuda reformelor de liberalizare, familia Saud refuză implementarea sistemului electiv democratic, motivând prin faptul că sistemul politic vestic nu corespunde principiilor islamice, susținut fiind de ulema, dată fiind dependența acesteia de monarhie. Strategia aplicată de familia conducătoare demonstrează caracterul inseparabil al legăturii dintre Wahhabism și dinastia Saud.
Dependența Wahhabism-ului de familia Saud este evidentă, existenţa ulema fiind imposibilă în lipsa sprijinului din partea dinastiei conducătoare, în condițiile în care religia rămâne un pilon de sprijin al monarhiei saudite, cu toate că influența externă erodează o parte din puterea religiei, în condițiile modificării raportului de forțe prin asocierea unor noi componente alături de Islam.
Modernizarea statului saudit se manifestă printr-un sistem de reforme menit să consolideze drepturile omului, cu precădere în ceea ce privește rolul femeii arabe în societate, a căror noțiune de libertate capătă noi coordonate, cu toate că percepția saudită asupra femeilor este de departe antitetică în raport cu accepțiunea occidentală. Ritmul reformelor pentru consolidarea drepturilor omului este de departe încetinit de componenta tradițională din cadrul societății saudite, în cadrul căreia tradiția islamică prevalează în fața statului națiune.
Înfăptuirea reformelor de modernizare a statului au un efect evident asupra Arabiei Saudite, transformând statul într-o entitate bicefală, formată din două componente distincte, adeseori plasate în extremă opoziție: Islam și statul națiune, liantul între cele două dimensiuni fiind naționalismul saudit.
Diplomația petrolului în istorie
Arabia Saudită este statul care posedă cele mai consistente rezerve petroliere la nivel mondial, ceea ce propulsează în mod radical rolul pe care acest stat îl deține în ceea ce privește ordinea mondială, având cunoscută dependența societății contemporane de combustibilii fosili. În condițiile în care sectorul terțiar este astăzi motorul economiei mondiale, cu transporturile ca vârf de lance, importurile petroliere sunt un fapt curent în ceea ce privește comerțul mondial. Statele Unite ale Americii reprezintă unul dintre cei mai importanți parteneri ai dinastiei Saud în termeni economici și geostrategici, cele două state având relații diplomatice complete încă din 1940.
Paradoxul acestor relații considerate ca fiind un adevărat parteneriat de tip win-win vine odată cu decada 1970-1980, când Organizația Statelor Arabe Exportatoare de Petrol decide să impună un embargo în ceea ce privește livrările către partenerii occidentali. Motivația acestei acțiuni este decizia Administrației Nixon de a susține Israelul în cadrul războaielor arabo-israeliene, episodul în cauză fiind atacarea Israelului de către forțe combinate egipteno-siriene. Astfel, în urma războiului din timpul sărbătorii evreiești de Yom Kippur, decidenții politici vestici se află în fața primului moment de criză din anii `70. Chiar dacă acest embargo a fost ridicat în 1974, implicațiile pentru SUA rămân majore, mandatul președintelui Jimmy Carter fiind marcat de eforturile federale pentru redresare economică.
În ceea ce privește tensiunile din 1973, reține atenția planul Departamentului American de Apărare de constituire a unei forțe de dezvoltare rapidă în vederea ocupării câmpurilor petroliere saudite. Chiar dacă nu discutăm despre o intervenție directă, componenta de soft power este cu certitudine prezentă, decidenții politici saudiți cedând în fața unui scenariului sumbru al unei posibile intervenții americane în Arabia Saudită.
Atentatele teroriste de la World Trade Center vin în completarea unui sentiment general de suspiciune în legătură cu acțiunile subversive și de susținere a terorismului internațional, cu atât mai mult cu cât 14 dintre cei 19 anarhiști care au comis cel mai grav atac terorist din istoria Statelor Unite ale Americii au fost de origine saudită. Parteneriatul strategic dintre Washington și Riyadh a devenit practic una dintre direcțiile de politică externă cele mai criticate de electoratul american, practic în stare de șoc după evenimentele din 11 septembrie 2001.
Administrația Bush a fost supusă unei analize exhaustive în ceea ce privește relațiile cu guvernul saudit, acuzele din partea criticilor vizând o așa-zisă atitudine de mușamalizare a implicațiilor Arabiei Saudite în atentatele din New York, având cunoscută dependența de exporturile de petrol din Peninsula Arabă. Analiștii politici suspicioși cu privire la veridicitatea atitudinii benevolente a statului saudit pe scena internațională au conchis că disciplina interesului este cea care dictează atitudinea statului american cu prilejul acestui atac la siguranța națională americană.
Politica externă saudită în contextul actual
Teoriile cele mai critice, de facto la limita conspiraționistului, descriu statul saudit ca un actor irațional, profund dezinteresat de situația internațională, acesta fiind interesat doar de modul în care îți poate maximiza veniturile prin jonglarea cu prețurile petrolului în funcție de interesele naționale. Continuând această direcție, ținta acestei politici de destabilizare din partea dinastiei Saud se dovedesc a fi Iran și Rusia, cu precădere Federația Rusă în condițiile intervenției Moscovei în conflictul din Siria.
Concomitent, regimul de la Riyadh este acuzat că dorește să forțeze Kremlinul să renunțe la intervențiile din Siria, îmbinând dialogul clasic cu această școală diplomatică de natură energetică pe care o conceptualizează cu fiecare apariție publică. Declarațiile corpului diplomatic saudit vin să confirme acuzațiile anterior menționate, într-o formă cât se poate de realistă: If oil can serve to bring peace in Syria, I don’t see how Saudi Arabia would back away from trying to reach a deal. Atitudinea delegațiilor saudite în capitala rusă vin să confirme această ideologie a puterii saudite, dat fiind că acești reprezentanți la Moscova prezintă cu recurență această pledoarie în favoarea retragerii Rusiei din Siria.
Problema pe care nu o iau în calcul guvernanții din regat este aceea că atât organizațiile supranaționale, cât și guvernele naționale au în vedere o reducere drastică a consumului de petrol, având în vedere caracterul neregenerabil al combustiilor fosili. Suntem martori astăzi la adevărate proiecte de infrastructură ecologică. Planurile municipalității din Helsinki de convertire a transportului urban la varianta sa publică stau ca dovadă incontestabilă a noilor dimensiuni pe care Occidentul le vizează pentru globalizare.
Chiar dacă dinastia Saud reiterează cu fiecare ocazie faptul că geopolitica nu este elementul care dictează economia națională, credibilitatea acestui artificiu de imagine este cât se poate de lipsită de argumente, în condițiile în care niciun stat rațional nu renunță să exporte materia primă pe care se fundamentează bugetul național. Această incoerență între declarație și starea de fapt a lucrurilor s-a evidențiat odată cu crizele petroliere, când saudiții au preferat să determine crizele economice occidentale cu prețul colapsului economiei naționale.
Nu în ultimul rând, imaginea pe care acest stat o prezintă este aceea a unui uriaș cu picioare de lut, condus de o dinastie care încă tânjește după vremurile glorioase pe care nu le-a trăit niciodată. Ca orice stat fundamentalist, Califatul Arab se dovedește a fi idealul suprem, doar că principala abilitate a politicii externe saudite este să coalizeze întreaga ordine mondială împotriva acțiunilor sale. Practic, prin ofensiva împotriva oricărui actor care nu se conformează reușește să aducă o oarecare coeziune între state imposibil de reconciliat în alte circumstanțe.
Inadvertențele acestei țări sunt indubitabile: observăm o tendință flagrantă de asumare a unui rol de putere regională cu accepțiuni de influență internațională, însă comportamentul manifestat demonstrează o asumare exclusivă a drepturilor ce decurg, nu și a obligațiilor. Acest actor ce aspiră la modernizare vede acest proces doar în termeni economici, în bună măsură determinat de faptul că bugetul național este confundat cu vistierea familiei Saud.
Modernizarea pătrunde doar în măsura în care sultanatul saudit nu este afectat. Drepturile omului sunt de departe detonatoare pentru regimul personal pe care dinastia Saud în conduce încă din secolul al XVIII-lea, regim tradițional fundamentat pe autoritatea supremă a familiei regale, practic aflată în toate posturile de conducere ale acestui stat comanditar.
Diplomația petrolului redă, astfel, într-o manieră fidelă această disciplină a interesului pe care familia domnitoare o practică în relațiilor internaționale, vizând practic proiectarea puterii în baza exploatării anterior menționatei dependențe de combustibilii fosili. În esență acest fapt demonstrează incapacitatea decidenților politici saudiți de integrare în ordina mondială actuală, ca urmare a faptului că acest stat se opune cu vehemență oricăror tendințe de democratizare, de facto condiții esențiale pentru integrarea în structuri precum NATO.
