Cum vedeți Democrația Creștină astăzi? Discutăm despre o continuitate a ideologiei postbelice fundamentate de Konrad Adenauer?
Înainte de orice trebuie să spunem că democrația creștină nu e decât o ramură a unui alt corp de idei și acțiuni politice, numit creștinism social, născut în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea în țări mai degrabă industrializate cum ar fi Franța, Italia, Germania, Marea Britanie.
Un corp de idei politice care are reprezentare pe mai multe paliere ale societății, atât în ierarhia bisericească, cât și în mediul politic, în mediul industrial, sindical și universitar. Acest corp de idei are în centrul lui principiul subsidiarității și revitalizarea într-o cheie modernă a ideei medievale de corporație.
La începutul secolului al XX-lea, creștinismul social se ”sparge” într-o ramură democratică din care apare încet-încet democrația creștină și o ramură corporatistă, care se dezvoltă până la a susține anumite idei și chiar tentative de regimuri non-democratice în Europa occidentală. Deci, în această logică de istorie a ideilor politice, democrația creștină este purtătoarea unei moșteniri din secolul al XIX-lea bazata în principal pe ideea de subsidiaritare. Părinții fondatori ai democrației creștine care au și prilejul de a fonda Europa unită, însă profund diferită de ceea ce este astăzi Uniunea Europeană, nu sunt, însă, foarte verticali în ceea ce privește asumarea democrației liberale, cea care, de fapt, naște Europa secolului al XX-lea, Europa sănătoasă de la care ar trebui să ne luăm și astăzi reperele.
Democrația creștină pune în operă câteva documente politice care au rămas și astăzi în picioare, cum ar fi Constituțiile germană și italiană, dar, în linii mari cred că își epuizează energia în anii `50 -`60. Astăzi nu mai poate să aibă aceeași vigoare pe care a avut-o în momentul ei de maximă dezvoltare, din mai multe motive.
Primul ar fi că acest principiu general al subsidiarității, deși este încă prezent în documentele care guvernează UE astăzi, este acoperit de alte principii care îl fac să nu funcționeze la adevărata lui valoare. Dacă ne uităm la felul în care arată Uniunea Europeană astăzi vedem că avem de-a face cu un regim de tip federalist sau confederalist, nu este un stat, dar are o Constituție, în care citim ca prim principiu, cel mai important de altfel, principiul competitivității economice într-o piață unică slab reglementată de către statele membre. Bun, și atunci când avem acest principiul deasupra altora, alte principii nu mai pot funcționa la adevărata lor valoare, deci subsidiaritatea nu mai poate fi pusă în operă astăzi în cadrul establishmentului european, așa cum se întâmpla în anii `50 -`60.
Păstram, însă, din democrația creștină nostalgia acestor principii care cumva fac pe cetățean să spere la o Europa mai bună, însă trebuie să fim foarte atenți, nu degeaba am spus că democrația creștină se trage din creștinismul social, pentru că este totuși un tip de doctrină politică care poate derapa, și spun lucrul acesta cu toată responsabilitatea.
Vă dau și un exemplu în acest sens. M-am ocupat pentru cazul românesc de, cred eu, prima persoană care a încercat să implementeze niște idei ale creștin-democrației în spațiul românesc. Este vorba de Episcopul Bartolomeu Stănescu, doctorandul lui Émile Durkheim la Sorbona, deci un intelectual al epocii, profund liberal în gândirea lui politică și economică, energic în ceea ce ce privește translatarea acestei versiuni de gândire politică în spațiul românesc, dar la care minunea a durat doar câțiva ani.
Dacă în anii 1920 el dezvoltă un discurs de tip creștin-democrat și chiar programe sociale la nivelul său de implicare în societate, ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, după 1930 el merge în continuarea unui discurs de tip corporatist, pe care îl extrage în continuare din creștinismul social, dar devine extrem de anti-democratic. Deci, de asta spun că experiențele cu creștin-democrația trebuie să fie foarte atent gestionate și gândite: de acolo putem, cred eu, lua doar acele repere care au consolidat Europa democratică într-o epocă în care urgența era destructurarea totalitarismelor.
Ce părere aveți despre rolul actual al Bisericii? Cum vedeți această instituție, istoric atașată statalității românești?
Aici aș putea să nu fiu de acord cu premisa întrebării, anume că Biserica este istoric atașată statalității românești. Țin să atrag atenția pentru oricine a deschis o carte de istorie bisericească universală că, mai degrabă, doctrinele protestante cum ar fi Luteranismul sau chiar Calvinismul sunt cele care dezvoltă o teologie a subordonării comunității religioase față de puterea politică. În spațiul ortodox, parcursul istoric e puțin diferit chiar și ideologic.
La jumătatea secolului al XIX-lea apare statul român modern, apare statul în versiunea lui coerentă, weberiană, care își dezvoltă o administrație publică, are monopol asupra teritoriului și populației. România începe să-și cucerească suveranitatea, independența, iar apoi avem Marea Unire. Acest stat este cel care redefinește comunitățile religioase pe o logică constituțională ce s-a dorit a fi mai degrabă liberală.
Statul acesta ne naște pe spatele Bisericii pentru că trebuie să amintim că Biserica este violent expropriată de Alexandru Ioan Cuza, iar banii sunt folosiți pentru consolidarea administrației statului român modern și edificarea sistemului național de educație. Alexandru Ioan Cuza este primul Domnitor din lume care decretează învățământul gratuit și obligatoriu, singurul înaintea oricărui altuia din orice țară, și pentru a face acest lucru are nevoie de resurse financiare.
Biserica este redefinită politic în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și al Principelui Carol I nu ca o Biserică lipită de stat, ci mai degrabă având mandatul de a sprijini statul și construcția națiunii moderne. Din această perspectivă, n-aș fi de acord cu faptul că Biserica Ortodoxă Română este istoric atașată statalității românești, mai ales că urmărind dezbaterile din perioada interbelică veți vedea acolo o Biserică ce reproșează statului foarte multe lucruri. Ori dacă ești alipit statului nu prea îți permiți să reproșezi statului.
Sigur, traversăm perioada comunistă, în care toată societatea e anchilozată de atotputernicia partidului-stat care face guvernează România și dacă ne uităm la ce se întâmplă după 1990, observăm că regimul politic este caracterizat prin, și aici îmi permit să-l parafrazez pe profesorul Daniel Barbu, separația completă a Bisericii de stat, dar și printr-o separație incompletă a statului de Biserică. Deci, în niciun caz nu vorbim de o alipire a Bisericii de statalitatea românească. Dincolo de acest aspect, locul politic al Bisericii Ortodoxe Române, ca de altfel al tuturor organizațiilor religioase din țara noastră, este în zona societății civile.
Orice democrație are în mijlocul ei acest spațiu gol al puterii, care trebuie cucerit de către cetățenii înșiși, de către cetățenii care vor să-și exprime poziția și opinia în ceea ce privește guvernarea. În măsura în care Biserica reușește să se ocupe de diverse chestiuni din acest spațiu gol al puterii, adică să umple de sens societatea civilă, rolul ei va fi fără îndoială foarte pronunțat. În măsura în care se retrage din acest loc și se închide în biserici, în clădirile ei, existând numai în clădirea care se cheamă biserică și nu cucerește spațiul public plin diferite manifestări, programe sau idei, Biserica nu va avea un rol foarte activ.
Care este rolul Bisericii în cadrul societății civile? Care sunt domeniile în care clericii sunt implicați?
Aici trebuie să spun, urmând o fidelă tradiție de gândire liberală, că Biserica este societatea civilă. Pe scurt, modernitatea politică se naște prin separația dintre stat și Biserică. Până la momentul separației, Biserica este cea care monopolizează toate zonele pe care noi astăzi le considerăm a fi arondate societății civile. Evident, elementul religios, moralitatea publică, marea majoritate a relațiile sociale, relațiile civile, căsătoria, adopția, divorțul sunt eminamente gestionate de Biserică, foarte multe relații patrimoniale, inclusiv economice, se află și ele, anterior modernității politice, sub această jurisdicție a Bisericii.
În fapt, urmând tradiția liberalismului politic putem să afirmăm că orice asociere cetățenească care ceea ce nu este politică, adică nu-și propune să exercite putere politică și ceea ce nu este economică, adică nu-și propune să facă profit, este o zonă cunoscută astăzi drept societatea civilă. Avem de altfel această definiție cuprinsă și în limbajul juridic românesc prin sintagmele ”organizație non-guvernamentală”, respectiv ”organizație non-profit”. O societate civilă puternică și autentică este aceea care nu-și propune finalitățile politicii sau economiei în sensul dezvoltat de Carl Schmitt, dar influențează atât politicul, cât și economicul în scopul articulării binelui comun al societății.
Cu mult înainte de apariția marilor organizații ale societății civile în secolul al XIX-lea (partide politice, sindicate, organizații de caritate, ONG-uri), Biserica reglementa majoritatea raporturilor umane non-politice și non-economice. Toate instituțiile civile consacrate de modernitate ca fiind guvernate de către stat (căsătorie, divorț, adopție, moștenire), dar mai ales cultura, educația și caritatea aparțineau comunităților religioase. Non-politicul și non-economicul se epuizau în cadrul Bisericii și erau definite ca domeniu al carității, iubirii, respectului reciproc și prieteniei, toate puse sub semnul lui grecescului sumpatheia.
Modernitatea politică expropriază Bisericii o bună parte din aceste roluri, duce la nașterea statului modern care încet-încet va acapara raporturile civile și sociale dintre cetățeni, iar societatea civilă nu se va mai suprapune peste Ecclesia, ci se va diversifica urmând spiritul liberalismului și democrației. Redefinirea societății civile în modernitate, drept o colecție de asocieri libere cetățenești care nu au scop politic sau economic, face ca Biserică să rămâne un simplu actor printre mulți alții.
Dacă în epoca medievală grija față de săraci, orfani, invalizi era apanajul Bisericii, în modernitate uniunile libere ale muncitorilor care poartă numele de sindicat sunt cele care presează politicul pentru obținerea de drepturi și beneficii sociale. Deci, peisajul societății civile se schimbă diversificându-se prin introducerea mai multor actori. Această schimbare de paradigmă politică face ca Biserica să fie nevoită să se retragă cât mai mult din spațiul public și să fie localizată, uneori împotriva voinței ei, într-un spațiu mai degrabă tăcut al societății civile.
În acest context deci, Biserica este pe de o parte încet, încet dezlipită de stat și i se atribuie un loc în afara statului și în mijlocul societății civile. Altfel spus, statul nu mai face teologie, iar Biserica nu mai exercită putere politică, nu mai poate decide pentru întregul corp politic, dar, ca asociere liberă de cetățeni în numele libertății religioase poate formula poziții politice de fiecare dată când consideră.
Ușor-ușor această zonă a societății civile este populată, cum spuneam, și de alte organizații, secolul al XIX-lea este cel mai elocvent pentru că atunci se nasc partidele politice și sindicatele. Sigur apar și alte instituții sau crește numărul altor instituții specifice societății civile cum ar fi universitățile. Vă dau un singur exemplu, la 180 în Anglia există doar 2 universități, iar în 2016 numărului depășește 200. Deci epoca modernă face ca societatea civilă să se autonomizeze și să se întărească din ce în ce mai tare.
Având în vedere faptul că Biserica, ca organizație religioasă este trimisă în această zonă a societății civile, automat că rolul acesteia este acela de a proteja interesul membrilor săi. Cel mai important interes al membrilor comunităților religioase este, desigur, acela de a se ruga, de a se aduna în jurul lui Hristos în cazul creștinismului. Dar, pe lângă acest rol și acest interes direct, avem și alte domenii care sunt de interes pentru membrii Bisericii: domeniul carității e poate primul dintre ele, domeniul educației, domeniul sănătății. Bisericile dezvoltă tot felul de proiecte, mici sau mari, proiecte de amploare în ceea ce privește această grijă a unora față de alții, punând în practică mesajul evanghelic al grijii față de aproape.
Deci, rolul Bisericii în cadrul societății civile este acela de a cataliza mai multe energii pe diverse domenii, energii care trebuie să îndeplinească două condiții: aceea de a nu urmări un scop economic, Biserica nu face asistență socială ca să câștige bani, și cea de-a doua este că Biserica nu urmărește exercitarea puterii politice, dar urmărește influențarea deciziei politice. De altfel, Biserica nici nu se poate sustrage ipostazei sale de actor politic, dat fiind faptul că ocupă o zonă importantă a societății civile.
Cel mai recent exemplu este că Biserica Ortodoxă Română a strâns 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției, acesta fiind un gest eminamente politic, un gest care este menit să influențeze decizia la nivelul societății românești. Biserica nu a exercitat putere politică, Biserica nu poate decide că lucrurile trebuie să stea într-un fel sau altul, dar Biserica poate mobiliza energii ca orice organizație a societății civile, într-o anumită direcție. Pe scurt, ca organizație a societății civile – Biserica poate să propună orice, dar nu poate să impună nimic. Dacă avem exemple legitime, cum ar fi constituirea unui grup de ONG-uri care să apere drepturile pinguinilor, un demers foarte legitim într-o democrație, la fel de legitim este să avem grupuri religioase, fie că sunt mici, fie că sunt imense ca număr de populație, care să-și exprime propriul interes.
Ce ne puteți spune despre rolul tradițional al clerului în domenii precum educația, filantropia, respectiv sistemul sanitar?
Dacă ne referim la România, discuția e oarecum simplă pentru că, așa cum spuneam, în absența articulării coerente a statului până la jumătatea secolului al XIX-lea, și o la simplă plimbare prin București o să vedeți că majoritatea spitalelor, școlilor, majoritatea actelor de caritate din perioada medievală sunt gestionate, guvernate, administrate de Biserică. Clerul prin definiție este un grup social care, într-o Românie analfabetă, știe carte, deci are și acest rol de a transmite cunoașterea, de a susține alfabetizarea în societate, are capacitatea de a furniza asistență medicală și socială. Acesta ar fi rolul tradițional.
Dacă gândim într-o perspectivă istorică și observăm domnia lui Alexandru Ioan Cuza când Biserica este deposedată de proprietățile ei, cele de care se folosea pentru a face aceste lucruri, vedem că statul spune ”de acum încolo eu mă ocup de educație, de orfelinate, de închisori, de asistență socială și de spitale”. Din nou, îl dau exemplu pe Alexandru Ioan Cuza, care este primul Domnitor din lume care spune că ”educația este gratuită și obligatorie”.
Sigur că statului roman îi este greu să își dezvolte peste noapte aceste servicii. De altfel acest lucru se întâmplă și în Occident, nu numai în spațiul romanesc. Însă, Biserica este oarecum deposedată de capacitatea de a-și îndeplini rolul ei tradițional, natural. Astăzi, când statul oarecum are capacitatea de a face educație, de a face asistența socială, asocierile religioase, asociațiile religioase, fie că vorbim despre o grupare de 100 de membri sau de Biserica Ortodoxă Română, care are 16 milioane de membri, toate organizațiile societății civile vin să completeze ceea ce face statul în acest domenii.
Sigur, dar repet, Biserica nu mai are monopolul educației, nu mai poate ea decide cum arată educația sau sistemul sanitar, ci completează statul în ceea ce și-a asumat statul să facă. Aceasta este, după mine, o logică foarte democratică, se întâmplă și în Occident, poate că în Occident se întâmplă la o scară mai mare pentru că se supune principiului conform căruia statul are nevoie de toate organizațiile societății civile ca să guverneze cu succes, ca să guverneze pentru bunăstarea cetățenilor.
A te întoarce cu spatele la societatea civila te face un stat mai degrabă autoritar, te face un stat neprietenos cu drepturile și libertățile cetățenești. În inima democrației se afla drepturile și libertățile cetățenilor, nu lupta anti-corupție, nu creșterea economică sau alte chestiuni care, de altfel sunt foarte importante, dar nu la fel de urgente ca drepturile și libertățile. Cine sunt acele comunități care pot exprima drepturile și libertățile și pot chiar să le pune în operă? Acele comunități sunt organizațiile libere de stat, de acolo statul își poate extrage atât reperele, ideile înspre cum anume să arate un drept sau o libertate puse în operă.
Statul are tot interesul să fie egoist și să lase societatea civilă să-și facă lucrule sale. Dau un singur exemplu: sunt zeci de muzee care astăzi sunt administrate și gestionate de Biserică. E mult mai ieftin pentru stat să lase Biserica să facă acest lucru sau un ONG să facă acest lucru decât să dezvolte o întreagă structură administrativă susținută în permanență cu fonduri care să se ocupe de muzeu. Biserica e mult mai aproape de ceea ce înseamnă gestionarea unui muzeu religios, atât prin natura ei, cât și fizic vorbind.
La fel cum, spre exemplu, un ONG format din câțiva tineri istorici care sunt specializați pe perioada dacică sunt mult mai pregătiți, dispuși să gestioneze un sit dacic, proces mult mai eficient decât un adevărat lanț administrativ și birocratic extrem de costisitor și de greoi. În acest sens văd eu rolul Bisericii, rolul clerului în diferite domenii, anume ca urmând logica conform căreia statul trebuie să lase societatea civilă și să o și sprijine unde aceasta își îndeplinește rolul ei natural.
Cum vedeți dialogul între diferitele confesiuni? Este capabil acest dialog structurat să elimine eventualele discriminări pe fundamente religioase?
Dacă ne referim la spațiul românesc, dialogul dintre diversele confesiuni este, după mintea și experiența mea, extrem de satisfăcător. De regulă, acolo unde sunt prezente mai multe comunități, să zicem Dobrogea sau Banat, oamenii se înțeleg foarte bine, deși aparțin unor confesiuni diferite. România nu a cunoscut nici în perioada medievală, nici în perioada modernă disensiuni majore bazate pe identitatea religioasă. Sigur, trebuie să amintim momentele Holocaustului, în care putem identifica și explicații de genul lipsei de toleranță pe fundamente religioase, dar eu cred că România a depășit această perioadă. În plan sociologic, lucrurile stau bine în ceea ce privește relațiile dintre diverse confesiuni.
Nici în plan politic, discriminările produse în baza unei identități religioase nu sunt foarte pronunțate în spațiul românesc. Am fost profesor de religie pentru o scurtă perioadă și aveam, evident, la oră prezenți elevi din mai multe confesiuni și chiar religii. Nu s-a întâmplat niciodată ca aceștia să refuze ora de religie sau să existe vreun soi de discriminare pe criterii religioase, ba dimpotrivă mi se părea că cei care nu fac parte din confesiune ortodoxă erau un soi de ”vedete” ale clasei pentru că relatau din interiorul propriei credințe modul în care văd diverse teme, iar ceilalți erau foarte încântați. Sigur că România e un exemplu bun în ceea ce privește acest mozaic de religii și confesiuni, chiar la nivel european. Suntem tributari unei tradiții de toleranța în acest sens și nu vad mari pusee de discriminare pe principii religioase.
Putem considera Biserica drept un factor de coeziune socială, cu atât mai mult în cazul românilor din diaspora?
Da, fără îndoială că Biserica e un factor de coeziune socială, iar în diaspora e mai mult decât în țară. Asta vă pot spune și ca observator, ca cineva care a avut ocazia să o trăiască ca membru într-o comunitate parohială din afara țării, mă refer la Nottingham, Marea Britanie. Pot să vă spun ca în diaspora preotul își depășește ”fișa postului” care ar însemna să se ocupe strict de rugăciune. Preotul este un adevărat catalizator în ceea ce înseamnă coeziunea socială și mai mult decât atât. Preotul joacă rolul de traducător de multe ori pentru cetățenii nou-veniți care vor să lucreze acolo, face asistență socială, facilitează găsirea unei locuințe, găsirea unui serviciu, leagă prietenii între oamenii din comunitate.
Gândiți-vă ca în diaspora, prin forța lucrurilor, statul român este aproape absent și, în afară de o ambasadă și un consulat, nu prea ai cum să dezvolți alte servicii pe teritoriul altui stat. În absența acestui braț al statului, Biserica practic face ca românii să se simtă integrați, să se simtă oarecum ca acasă. E o atmosferă în care îți dai seama că Biserica e foarte importantă la nivelul coeziunii sociale și îți dai seama de lucrul aceasta mai mult decât îți dai seama acasă.
Ce mai este foarte interesant la acest capitol al coeziunii sociale pe care o sprijină Biserica în străinătate, este faptul că Biserica susține un tip de asociere a românilor din afara țării într-un context în care înșiși românii din afară țării eșuează. Noi spunem tot timpul că romanii nu știu să se adune împreună, să se coalizeze pe diferite teme.
Statul român are dificultăți în a identifica parteneri de discuție printre cele 3-4 milioane de cetățeni români, nu știe cum sunt acești oameni organizați, nu știe dacă există asocieri, ONG-uri care sa fie reprezentative pentru diaspora și dacă acestea pot prezenta statului român un punct de vedere comun în privința diferitelor chestiuni.
În acest climat în care cetățenii înșiși eșuează în a se asocia, Biserica Ortodoxă Română reprezintă un soi de platformă de asociere a cetățenilor. Deci, în absența unor structuri statale coerente, Biserica preia rolul de platformă de asociere a cetățenilor. Este instituția care știe cel mai bine cam pe unde sunt românii din afara țării, știe cel mai bine cum arată acești români, ce preocupări au, ce job-uri și-au găsit, ce intenții au (să rămână acolo, să se întoarcă în România, să meargă în alta țară, să se căsătorească acolo sau nu). Deci, Biserica are o mulțime de informații de ordin social, economic și antropologic despre acești români, pe care nici măcar românii înșiși când se asociază în afara Bisericii par să nu fie capabili sa le exprime.
Cum vedeți modul de raportare al cetățeanului român la Biserică? Care este relația populației cu factorul religios?
Aici discutăm de mai multe categorii de români: este cetățeanul care nu este membru al Bisericii și se raportează cu indiferență la Biserică sau chiar cu ostilitate în anumite cazuri, este cetățeanul care este membru al Bisericii, dar e mai degrabă unul formal și nu-și ia în serios această calitate, caz în care din nou avem de-a face cu un soi de indiferență față de Biserică, și cetățeanul care este membru al Bisericii și își asumă această identitate este prezența la slujbe, la programele comunității religioase din care face parte. În principiu nici sociologii occidentali nu cad de acord pe un tip de metodologie care să fie folosită pentru măsurarea acestui tip de apartenență asumată la o comunitate religioasă.
Conform recensămintelor succesive de după 1992, știm sigur că România este țara europeană în care cei mai mulți oameni își asumă calitatea de membru al unei comunități religioase. Ce apare însă în media în mod constant este celebrul sondaj al încrederii în Biserică, la care sunt chemați să participe românii. Aproape lunar se face, însă problema este că lucrurile nu sunt foarte clare, din următoarea perspectivă: respondentului i se pune în față o listă cu instituții politice și administrative (Parlament, Guvern, Jandarmerie, Pompieri, DNA), instituții care prin definiție sunt ale statului și au o responsabilitate clar definită față de întregul corp politic.
În această listă i se ”aruncă” respondentului o instituție care nu este a statului, care aparține societății civile, care aparține spațiului liber de stat. Or a întreba cetățenii ce tip de încredere dezvoltă într-o instituție care nu e a statului, care nu e chemată să acorde încredere pe mandatul ei, ci care este o simplă asociere de cetățeni, nu stă în picioare din punct de vedere sociologic. E ca și cum am amesteca mere cu pere.
Ce înseamnă să ai încredere în anumite instituții? Poți să ai sau nu încredere în Parlament că te reprezintă, poți să ai încredere sau nu în DNA că-i prinde pe corupți, poți să ai încredere în pompieri că te salvează în caz de incendiu, dar ce înseamnă să ai încredere în Biserică? Că Biserica face ce anume? Că Biserica îți oferă ce anume serviciu? Biserica, de altfel nu este nicidecum un furnizor de servicii sociale. Cum spuneam, Biserica nu este decât o asociere liberă de cetățeni în numele unei credințe religioase comune. Deci, încrederea cuiva în Biserica e, în măsura în care se autoidentifică pe sine ca membru, chiar încrederea în sine însuși.
În același timp trebuie spus că în România, această încredere în Biserică, măsurată cu impreciziile ei de ordin metodologic, este la un nivel ridicat (peste 60%). Sigur, sunt țări precum Georgia în care încrederea în Biserică este peste 90%, dar în majoritatea țărilor europene membership-ul la organizațiile religioase este în scădere. Deci, cumva România este un spațiu complex, nu putem să îi punem o etichetă în această privință.
În același timp, pare că în societatea românească se dezvoltă un nou tip de clivaj: oamenii care susțin Biserica și vor o prezență cât mai pronunțată a Bisericii în spațiul public și un grup, cred eu, foarte mic (undeva la sub 5% din totalul populației sau, cel puțin dacă ne uităm pe datele recensământului exprimate la nivelul populației, chiar sub 1%) care sunt fanii unui discurs anti-clerical, secularist, dar un discurs care nu este la fel de articulat așa cum este în Occident unde implică niște principii de filozofie politică, are un sistem de gândire. Discursul românesc secularist este mai degrabă o înșiruire de lozinci, care nu au niciun fel de consistență. În plus, pare să fie dezvoltat pe niște informații și date precare.
Spuneam că definiția liberală și post-creștină a societății civile a fost la rându-i coruptă de postmodernitate, iar astăzi înțelegem prin societate civilă un grup de ONG-uri foarte vocale la adresa puterii politice și extrem de combatante în privința unor drepturi și libertăți cetățenești importante, dar aflate la periferia binelui comun al societății. Teologic vorbind, spațiul definit drept sumpatheia s-a secularizat, s-a golit de virtute și s-a formalizat până în punctul în care cetățenii nu mai pot distinge între calitatea și interesele diverșilor actori ai societății civile. Societatea civilă așa cum este ea prezentată de presa de astăzi nu mai are în centru persoană umană, ci exclusiv pe cetățeanul-protestatar. Astfel, cetățeanul-protestatar care aruncă în spațiul public lozinci seculariste este mult mai atent receptat de media decât comunitățile religioase care-și desfășoară activitatea în tăcere.
În plus, trecem printr-o criză a democrației, care implicit este și o criză a încrederii în general, nu doar în instituții și organizații, ci chiar în noi înșine. Puteți face următorul exercițiu: măsurați oriunde în Europa prezența la vot și membership în cadrul partidelor politice. Veți vedea că acestea scad în mod contant în ultimii 20-30 de ani. E, cred eu, vorba de o scădere a asumării vieții în comun în general, atât în politică, cât și în credința religioasă sau alte tipuri de asocieri.
Ce părere aveți despre relația dintre stat și Biserică? Discutăm despre o anumită complementaritate în ceea ce privește protecția socială?
Da, cum spuneam puțin mai devreme, relația dintre stat și Biserică, cred eu, ar fi bine să se construiască în baza acestui principiu că Biserica este separată de stat. Statul nu este complet separat de Biserică tocmai pentru ca statul are nevoie de Biserică în continuare pentru diverse servicii sociale pe care Biserica le face. Cazul protecției sociale este unul dintre ele, dar nu este cel mai important. Cel mai important este însăși ideea de libertate religioasă, exprimarea directă și liberă a credinței religioase.
Biserica există și lucrează pentru ca principiul libertății religioase este garantat de stat. Atunci când Biserica se roagă sau când cetățenii se adună în jurul unui mesaj religios, statului îi convine pentru că în felul aceasta există, în cadrul societății, o comunitate mai fundamentată decât în absența unor instituții care să te învețe principii morale. De multe ori, școala nu reușește să facă acest lucru, după cum nu reușește nici familia, atunci Biserica suplinește, în mod natural, aceste lipsuri. În cazul protecției sociale, trebuie să spunem că anul anul 1990 este un an zero în România pentru că este sfârșitul regimului comunist care interzice Bisericii orice fel de prezență în afara clădirii bisericii, deci interzice automat implicarea Bisericii în asistența socială sau predarea religiei în școli.
Din 1990 sunt 26 de ani în care Biserica a încercat și a început să-și dezvolte diferite servicii de protecție socială. Probabil, acestea nu sunt la nivelul pe care le identificăm în Bisericile occidentale, unde nu am avut această paranteză a regimului comunist care să interzică Bisericii să facă diverse lucruri în spațiul public. Neavând această paranteză, putem spune că în cadrul Bisericii Catolice există o tradiție de 150 de ani de dezvoltarea de servicii sociale în logica aceasta modernă pentru că, oricum, Biserica făcea asistență socială și protecție socială dintotdeauna.
Pe undeva este complementaritate și, în același timp, vreau să spun că prefer să văd un orfelinat gestionat de Biserică decât de stat, un azil de bătrâni al Bisericii decât un azil de bătrâni gestionat de stat întrucât costurile birocratice și stângăcia birocrației în a gestiona problemele personale ale oamenilor este evidentă în orice timp și orice spațiu, pe când Biserica este o instituție mult mai apropiată de nevoile oamenilor, mult mai personală, mult mai deschisă dialogului și face protecție sociala cu costuri infinit mai reduse, chiar și atunci când este sprijinită de stat pentru acest lucru.
