MAGOR CSIBI, director WWF România: ”Situația este gravă, însă în continuare putem spune că suntem una dintre cele mai bogate țări UE din punctul de vedere al biodiversității. Cu alte cuvinte, încă avem multe de salvat, dar timpul ne presează.”

Ce părere aveți despre fenomenologia climatică din ce în ce mai extremă, în condițiile în care suntem martori la dispariția anotimpurilor intermediare dintre vară și iarnă?

Cred că fenomenul schimbărilor climatice este abia la început, iar ce percepem noi în acest moment drept extreme sunt doar câteva simptome “ușoare” ale problemelor ce urmează să apară.

Dispariția anotimpurilor este destul de vizibilă, iar amplificarea fenomenelor meteo extreme, la fel. Însă nu putem rezuma schimbările din jurul nostru la atâta. Trebuie să observăm că aceste schimbări mari pe care le percepem relativ ușor, generează, la rândul lor, multe schimbări mici și relevante.

Ca să vin cu un exemplu personal, tatăl meu n-a văzut struguri până la 15 ani, pentru că în depresiunea în care trăia condițiile climatice nu permiteau cultivarea strugurilor, iar el pe vremea aceea nu a avut oportunitatea să călătorească. În acest an, însă, m-a așteptat acasă de Crăciun cu vin din strugurii crescuți în curte.

Iată, ceva ce era de neimaginat acum 30 de ani, azi a devenit realitate. Și aceste schimbări se tot accelerează, din păcate.

Care sunt implicațiile schimbărilor climatice asupra ceasului biologic? Cât de mult afectează aceste derapaje biologice ritmul vieții cotidiene?

Nu putem prevedea cu acuratețe implicațiile reale ale schimbărilor climatice. Deja toate calculele privind viteza fenomenului au fost date peste cap, și acest proces se accelerează, aducând schimbări majore pentru noi, printre care diminuarea drastică a tuturor resurselor.

Totodată, din păcate, comportamentul uman nu se schimbă semnificativ nici la nivel micro, al comportamentului de zi cu zi și al trendurilor de consum, nici la cel macro, al politicilor și al strategiilor globale.

Problema cea mai mare cu schimbările în natură este că impactul acțiunilor noastre are un efect semnificativ întârziat. Adică indiferent dacă facem bine sau rău, consecințele nu apar imediat, ci în timp. Memoria noastră însă este din ce în ce mai scurtă, iar capacitatea de adaptare și negare este mare, așa că este foarte greu să generăm schimbări comportamentale.

De exemplu când am vizitat orașul Aralsk, pe fostul mal al lacului Aral, care in mare parte a disparut, lasand doar desert in urma, am văzut că oamenii au uitat deja de prosperitatea de odinioară, de lac, de pești și de răcoare. Deși acum trăiesc în sărăcie, praf și majoritatea dintre ei are boli respiratorice, ei spun doar că apa a plecat. Acest caz mi-a dovedit că avem o capacitate de adaptare și negare foarte mare.

Care este viziunea dumneavoastră legat de proiectele precum cel la Roșia Montană? Cât de nocive sunt exploatările subterane pentru un ecosistem?

Trăim într-o lume finită, însă ne comportăm de parcă am putea susține o creștere infinită. Proiectul Roșia Montană urmărește un profit pe termen scurt, fără să se gândească la ce se va întâmpla cu acea zonă pe termen mediu și lung. Cred că orice proiect care vrea o distrugere totală a naturii pentru profit este un proiect care nu poate fi în avantajul nostru, iar proiectele miniere care decopertează munții lasă în loc de natură steril. Asta poate fi soluție doar pentru un viitor fără viață.

Faptul că regimul comunist din România a implementat un program de industrializare extrem de poluant este cunoscut. Se mai resimt, astăzi, rezultatele unei lipse flagrante a politicilor de mediu pe durata vechiului regim?

Cu sigurantă, da. Însă poluarea industrială este doar partea cea mai vizibilă a problemei. Tot în anii `60 s-a început programul de îndiguire masivă a tuturor râurilor din țară, cauzând o distrugere masiva a ecosistemelor și a populației de pești sau păsări. Azi putem vedea că acest program nu numai că afectat în mod decisiv natura, accesul localnicilor la apă și economia locală în mod negativ, dar nici măcar de inundații nu a reușit să ne protejeze.

Din păcate nu putem avea politici de mediu fără viziune și strategie pe termen lung, iar asta e poate cea mai mare lipsă a politicii românești și a autorităților.

Ce părere aveți despre distrugerea unor sectoare întregi ale fondului forestier național? Cât de gravă este această stare a lucrurilor, în termeni de biodiversitate?

Din păcate lipsa viziunii s-a văzut și în sectorul forestier din România. Retrocedările au creat un haos și au fragmentat ecosistemele forestiere excesiv, făcând aproape imposibilă o coerență în administrarea lor.

Situația confuză și lipsa unei administrări unitare și coerente au lăsat loc de manevre pentru mulți actori care vedeau în păduri doar o posibilitate rapidă de a genera câștiguri ușoare, lăsând comunitățile locale fără resurse și viitor.

Situația este gravă, însă în continuare putem spune că suntem una dintre cele mai bogate țări UE din punctul de vedere al biodiversității. Cu alte cuvinte, încă avem multe de salvat, dar timpul ne presează.

Spre deosebire de România, statul norvegian a suspendat procesul de tăiere a pădurilor. Ar trebui adoptată o astfel de măsură în România pentru accelerarea procesului de reîmpădurire?

România nu este Norvegia. În 2016 o bună parte, puțin peste jumătatea populației se încălzește iarna cu lemne. Acești oameni ar rămâne fără alternative iarna, fără o exploatare sustenabilă a pădurilor. Totodată pentru multe comunități pădurea este singura sursă de venit, de decenii, câteodată de secole. Noi nu putem ignora acest lucru.

Însă, cu siguranță, pădurea înseamnă mult mai mult decât lemn. Oamenii își culeg tot de acolo ciuperci și fructe de pădure și tot pădurile le protejează culturile  de inundații. Pădurea asigură echilibrul unor întregi zone.

Tocmai de aceea soluția pentru noi constă în regândirea sectorului. În acest moment exportăm materie primă, deși avem păduri foarte valoroase. Ca să ai un câștig din export de materie primă, e nevoie de cantitate. În acest fel tăiem multe păduri, dar câștigăm puțini bani.

Dacă am avea o industrie forestiera bazată pe fabrici care transformă lemnul în produse finite, aflate în preajma pădurilor, în comunitățile locale, iar principalii beneficiari după pădure ar fi localnicii, situația ar fi diferită. Lucrând mai mult pe calitate, decât pe cantitate, am tăia mai puțin, ar fi mai multe locuri de muncă pentru localnici și mai bine plătite și banii ar rămâne în comunitate, în acest fel ei fiind direct interesați să nu distrugă pădurea. Doar așa putem proteja pădurile pe termen lung.

Municipalitatea din Madrid brevetează un sistem de combatere a temperaturilor ridicate prin tapetarea pereților clădirilor cu plante. Cât de fezabilă este această strategie?

Strategia este fezabilă și într-adevăr ar putea oferi o soluție pentru o problemă punctuală a căldurii din Madrid. Însă vorbim de tratarea unei simptome, cu o metodă la îndemână. Orașele noastre trebuie să-și schimbe în totalitate strategia, dacă vor să trateze cauzele. Asta înseamnă regândirea traficului, a consumului și a confortului. Pentru că mașinile, aerul condiționat și toată aparatura ce ne face viața mai ușoră din anumite puncte de vedere, ne îngreunează în alte feluri. Până nu găsim o cale de mijloc, căldura se va tot mări.

Faptul că centrul capitalei devine un adevărat ”cerc de foc” pe durata verii este deja parte integrată a ”farmecului urban”. Ce strategie luați în considerare pentru rezolvarea acestei probleme de maximă importanță?

WWF se ocupă cu conservarea naturii sălbatice, a ariilor protejate, și mai puțin cu mediul urban, însă în cazul Bucureștiului nu putem să nu observăm că gândirea autorităților este cu mulți ani în urma trendurilor globale. În București, și în toată România de altfel, autoritățile în continuare creează orașe pentru mașini, nu pentru oameni. Dezvoltăm infrastructura rutieră motorizată, chiar dacă suntem printre cele mai poluate orașe din UE și ne comportăm ostili cu bicicliștii și pietonii. Nu demult Poliția Rutieră declara că s-a săturat de bicicliștii care sufocă traficul din București, iar primăriile în continuare văd parcurile ca cele mai potrivite locuri pentru dezvoltări imobiliare.

Cred că de aici putem să mergem doar spre bine, însă doar în cazul în care începem să putem o presiune reală și constantă pe cei care sunt numiți sau aleși să reprezinte interesele tuturor.

Cât de bine credeți că înțelege cetățeanul român protecția mediului, în condițiile în care cursurile de apă sunt, încă, utilizate pentru deversarea dejecțiilor și depozitarea deșeurilor menajere?

Există o înțelegere de bază a mediului sau a naturii, dar din păcate această înțelegere e mai degrabă teoretică sau poetică și nicidecum practică. Mai toată lumea se plânge de poluare, de tăieri ilegale, de deșeuri sau de degradarea ecosistemelor, dar foarte puțină lume face o conexiune practică cu viața lor de zi cu zi.

Pe de o parte natura e percepută ca un sistem perfect, idillic, codrul e frate cu românul și toată lumea iubește declarativ natura, pe de altă parte în momentul în care acest spațiu intră în conflict cu profitul sau confortul majoritatea oamenilor uită de natură.

Totodată degradarea, poluarea sau tăierile au legătură tot timpul cu alții, niciodată cu noi. Majoritatea oamenilor dă vina pe restul, acuzându-i pe ceilalți că nu înțeleg problema mediului, dă vina pe guverne, pe autorități, pe ONG-uri sau comunități locale și se așteaptă ca cineva să rezolve problemele. Însă rezolvările nu vin de la alții. Fiecare om este parte a sferei sociale și economice. Neimplicarea în luarea deciziilor politice și economice cauzează ca autoritățile și piața să funcționeze fără o presiune pentru a proteja natura și viitorul nostru, în acest fel noi, indiferent de cât de mult ținem sau nu declarativ cu natura, devenim părtași la degradarea ecosistemelor naturale.

Guvernul federal de la Berna este binecunoscut pentru atingerea obiectivului de  producere a energiei electrice în procent de 100% prin hidroenergie. Este acesta un plan ce poate fi aplicat cu randament și în România, dat fiind relieful național, similar Confederației Helvetice?

Deloc. Potențialul hidroenergetic al României este aproape de maxim, iar dezvoltările din ultima vreme vin cu un preț foarte mare, cu distrugerea ultimelor ecosisteme acvatice de munte, care în acest moment sunt bine păstrate. Trebuie să știm că și Elveția a plătit prețul acestei dezvoltări, iar dacă ar fi să comparăm râurile de munte din România cu cele din Elveția, am constata că râurile noastre sunt mult mai vii, mult mai bogate.

Cred că nu există energie verde, la absolut. Există energie regenerabilă, dar fiecare investiție trebuie evaluată de la caz la caz, altfel deseori energii care au eticheta “verde” per total dăunează mai mult decât sursele de energii convenționale.