CRISTINA DINU, artist: ”Despre nevoia de a crea, pot să spun că vine dintr-un imens ocean de stări și imagini pe care le-am acumulat și continui să le adun.”

Cum caracterizați apetența publicului din România pentru arta contemporană?

Senzația mea este că nu există un interes al românului de rând către artă, indiferent de stilul ei. Ca și populație, avem o problemă cu lipsa culturii.

Atâta timp cât în școală se ignoră orice domeniu, cu excepția celor de bază, și atâta timp cât televiziunile pun accent pe evenimente mondene, românul poate accesa domeniile culturale, în special cele artistice, doar dacă îl interesează în mod special și începe să caute pe cont propriu.

În societatea actuală, în care nevoile primare primează, (și pe bună dreptate în foarte multe cazuri) este normal să nu fie interesați, cu burta goală, de artă.

În plus, există și un dezinteres la nivel de conducere, pentru domeniile artistice. Conducătorii acestei țări ar putea realiza expoziții în aer liber, ar putea ajuta artiștii și prin asta ar putea pune la dispoziția publicului arta contemporană.

Viziunea generală, din câte am observat, se rezumă la: „De ce să arunc cu banii pe ceva care nu-mi pune mâncare pe masă, acoperiș deasupra capului și nu îmi este util în casă. Și daca nu îmi e util de ce să pierd timp să mă holbez la obiecte ornamentale. Ce câștig?”.

Populația nu conștientizează că pierderea culturii, înseamnă involuție spirituală, sufletească și mentală, abrutizându-se prin lipsa frumosului din viața lor.

Pe scurt, românul de rând, este sărac atât material cât și cultural. Având această situație, nu există interes pentru artă.

Care este condiția artistului în România anului 2016?

La această întrebare pot răspunde doar pe baza experienței mele și a celor pe care îi cunosc. Nu știu dacă se aplică la toți artiștii, dar privind și în istorie și în jurul meu, artistul a fost si rămâne un individ care arde și care își sacrifică viața pentru a materializa ceva din viziunea lui.

Artistul este văzut ca fiind un individ rupt de realitate și lipsit de importanță pentru economia națională, este un trântor, un parazit.

Fără o susținere, un ajutor financiar și/sau de promovare, artistul român este sortit sarăciei. Iar săracia artistului pentru umanitate este o pierdere imensă, pentru că din nevoia de bani, mulți renunță la artă și astfel se pierde tot ce ar fi putut produce.

Majoritatea artiștilor trăiesc și se dezoltă prinzând expoziții și clienți în străinatate. Se pare că în alte țări există interes pentru artă, există putere financiară și există respect pentru munca. La noi în țară, NU.

Aici în România, artistul poate crea doar pentru o mână de oameni. Având o clientelă fixă, având comenzi clare, stilul artistului se modelează după client, ducând la pierderea imaginației, creației și inovației.

Și mă repet, conducerea țării nu acordă importanță artiștilor, astfel se pierde un foarte important sprijin.

Prin urmare, artistul român în anul 2016 se zbate, își sacrifică viața și micile plăceri pentru arta sa, în anonimat. Cel care insistă și reușește să se facă cunoscut în străinătate, răzbate, cel ce nu reușește, renunță definitiv sau moare în sărăcie și anonimat.

Cum arată o zi din viața Cristinei Dinu? Există vreun ”ritual creator” în spatele capodoperelor pe care le realizați?

Fiecare zi din viața mea este un haos. Trebuie să mă împart între comenzi rutinare, dar aducătoare de bani și creație. Între munca de patron și cea de muncitor, secretară, șofer și alte activități.

Uneori ziua începe la 5 dimineața și se termină pe la 23-24, alteori la 13 și se termină la 4.

Sacrific de multe ori ideile creatoare pentru munca la comenzi, din nevoia de a achita facturi și de a mânca.

Dar, cum nu trece nicio zi peste mine fără să citesc cărți, ideile și imaginile continuă să se acumuleze. Atunci când muncesc la diversele comenzi aud doar sculele și gândurile mele. Munca este momentul meu de meditație și de creație, atunci îmi fac ordine în viață și atunci îmi vin idei despre ce aș putea produce.

Creațiile mele nu sunt capodopere și, la stilul in care lucrez, nu cred că vor fi vreodată. Sunt creații si atât. Sunt idei pe care încerc să le materializez pentru mine. Sunt combinații de materiale și forme care îmi trec prin gând și pe care încerc să le reproduc.

Nu am o școală de profil, eu sunt un fizician care face fierărie. Simt de multe ori lipsa școlii de artă. Privesc lucrurile pe care le fac și simt că lipsește ceva, dar nu pot identifica defectul.

Despre nevoia de a crea, pot să spun că vine dintr-un imens ocean de stări și imagini pe care le-am acumulat și continui să le adun. Acestea ard în mine, mă consumă, și intru într-o stare de febrilitate în care trebuie să caut să le materializez ca să le pot privi.

De mic copil am scris poezii și nuvele din acelasi motiv, dar nu m-au satisfacut. De când lucrez cu fiarele am găsit calea prin care să pot privi 3D ceea ce simt. Dar mai am mult de lucru până acolo.

Prin urmare, zilele și creația mea sunt o lupta continuă și egoistă pentru a putea ajunge să scot din mine ce mă apasă și să le pot analiza, să stau la propriu lângă stările mele și să le ating.

Faptul că transformați obiectele de uz cotidian în piese de artă este un fapt cunoscut. Preferă consumatorul român de astăzi obiectele unicat sau există, încă, nostalgia după produsele de duzină?

Sunt preferate produsele de duzină datorită prețului și datorită psihologiei umane.

Omul, aproape întotdeauna, este în competiție cu alții, și nu cu el însuși. Își caută acceptarea în grupuri și societate căutând să fie la fel ca ceilalți sau mai bun în preferințele comune.

Este nevoie de curaj să fii unic. Unicul atrage dezaprobarea și critica mulțimii. Îți trebuie curaj de exemplu, să comanzi unicate pentru mobilarea casei, atâta timp cât toți cunoscuții tăi cumpără ce oferă piața și moda.

În plus îți trebuie cultură și timp ca să comanzi ceva unic. Ai nevoie să dedici timp în a căuta și a înțelege ce te definește pe tine, astfel încât să te înconjori de produse specifice. Dar oamenii sunt comozi, ei vor acum ce au nevoie și nu stau să piardă timp pentru a fi altfel.

Produsele de duzină sunt rapide, comode și te încadrează în mulțime.

Produsele unicat cer studiu, analiză, timp pentru producție, eroare și modificare și, cel mai important, cer să știi ce vrei.

Majoritatea oamenilor se vor axa pe ce produce piața acum sau pe ce s-a produs în trecut (anticariate și colecții).

Este cunoscută totodată și  implicarea dumneavoastră în restaurarea patrimoniului. Cum vedeți atitudinea față de  obiectele din patrimoniu în România?

Nu există atitudine, nu se ia atitudine în fața patrimoniului național.

Se preferă distrugerea clădirilor de patrimoniu pentru a se putea vinde terenurile unor mall-uri sau clădiri de birouri. Se alege distrugerea monumentelor pentru a spăla niște bani în producția de abstracții. Se preferă comercializarea în afară a obiectelor de patrimoniu decât investirea in păstrarea lor.

Nu se investește în muzee și în resursele umane necesare restaurării și conservării.

Nu se investește în culturalizarea maselor și astfel masele sunt nepăsătoare la adresa patrimoniului.

Ne pierdem istoria și tradiția într-un ritm alert. Nu investim în ruinele noastre ca să ne aducă venituri din turism. Nu investim în conservarea istoriei ca să știm cine suntem, de unde venim și să alegem unde să ne îndreptăm.

Vorbesc din proprie experiență, se vrea spalăre de bani, câștiguri și nu rezultate.

Și mai există câteva probleme. Nu se ia atitudine la adresa protocoalelor de restaurare și conservare, fiecare face ce-l taie capul, își ia banul și obiectul se distruge ireparabil. Nu există suficiente școli de profil iar puținii restauratori existenți sunt în marea lor majoritate niste ahtiați după bani și monopol, motiv pentru care nu acceptă ucenici ci muncitori de duzină.

Nu există atitudine față de obiectele de patrimoniu, există nepăsare.

Cum caracterizați atitudinea instituțiilor de artă și de cultură față de forma de artă pe care o practicați?

Nu prea avem instituții de artă și de cultură.

Persoanele cu care am interacționat și care fac parte din aceste instituții nu privesc creațiile mele ca fiind artă. Dar este o situație pe care o înțeleg. Din două motive: într-adevăr eu încă nu fac artă și e normal ca ei să fie axați pe ceea ce au cunoscut și să fie refractari la ceva altfel.

Ceea ce mi s-a spus întotdeauna este că arta trebuie să inspire o idee nu să prezinte ideea. Iar eu sunt axată pe a prezenta ideea. Mie îmi plac lucrurile clare de la care se pot dezvolta idei și nu un simbol în fața căruia un necunoscator să ridice din umeri.

Creațiile mele vreau să fie accesibile tuturor și să mulțumească toate clasele. Să fie pe înțelesul celui care nu are cultură și să fie motiv de studiu pentru unul care cunoaște. Îmbrac obiectul evident în simboluri și nu creez simbol care să fie motiv de frustrare pentru cei care nu au bagajul cultural necesar.

În plus, nefiind parte a unei instituții de artă sunt o paria. Cineva care se joacă de-a artistul. În fața lor eu nu prezint importanță. Amatorul rămâne amator și nu va beneficia de sprijin în dezvoltarea sa din partea unor astfel de instituții.

Cât de dificil este drumul de ascensiune pentru un tânăr artist? Ce provocări are de înfruntat?

Este un drum cumplit de greu și e un drum pe care mergi singur, în special dacă arta ta este altfel.

Sculptura, pictura, muzica, scrierile și restul artelor cunoscute de mii de ani, sunt acceptate cu ușurință de privitor, iar societatea îl acceptă mai repede pe micul rătăcit în ideea în care poate îi trece copilăria asta, iar dacă răzbate și se zbate și ajunge cineva, atunci societatea se întoarce la 180 de grade și îi ridica laude.

Pot să vorbesc doar din proprie experiență. Nu am cunoscut încă persoane care să aibă viziunile mele și prin urmare mi-e imposibil să vorbesc la general.

În toți anii de când lucrez cu metalele mele, am primit doar critici din partea cunoscuților, toti îmi repetă ”să le las naibii și să-mi iau un job” pentru că am multe cursuri și multă școală cât să-mi găsesc un serviciu foarte bun și să nu mă mai zbat la limita minimei rezistențe.

Creațiile nu sunt acceptate, deoarece nu sunt ceva cunoscut. La târgurile de mesteșugari la care am participat, masa mea a fost ignorată cu desăvârșire de clienți.

Făcând ceva altfel, lumea nu se riscă să investească în mine, pentru că nu-mi dau șanse de reușită. Însă de-a lungul timpului am întâlnit oameni care poate au înțeles sau poate doar au apreciat sălbăticia cu care insist și mi-au dat diverse mâini de ajutor.

Îmi sacrific timpul liber, ieșirile, plimbările, hainele și toate cele de trebuință pentru pasiunea mea. Stau singură cu săptămânile între pereții atelierului și lucrez, refuzând constant ieșiri și alte distracții. Am refuzat de atâtea ori încât lumea nici nu mă mai caută.

Sunt momente în care mă gândesc dacă e bine ce fac. Îmi pun întrebarea „Cum știu dacă sunt pe drumul cel bun sau nu?” Pentru că există un paradox între doua citate. Unul spune ca va răzbi doar cel care insistă și care depășește obstacol după obstacol, iar celălalt spune că dacă dai numai de piedici și de greu, înseamnă că nu ești pe drumul cel bun și ar trebui să reconsideri ceea ce faci.

Tot din categoria provocărilor face parte și lipsa banilor. E înfiorător să vrei să faci ceva și să nu îți procura cele necesare. E groaznic să ai o problemă de sănătate și să nu ai bani să ți-o ”repari” și în același timp să nu poți să stai să ”zaci” pentru că trebuie să produci.

Să fii artist, și în special să fii unul care activează într-un domeniu diferit, e o luptă aprigă în primul rând cu tine însuți.

Ce-i drept, dacă ar fi să o iau de la capăt aș face totul la fel, nu regret nimic. Toate perioadele, toate sacrificiile și toate lipsurile m-au modelat, mi-au deschis ochii, m-au dezvoltat. Am învățat enorm de mult despre mine, despre viață și despre oameni. Și până la urmă atunci când murim, experiența de viață este singura pe care o luăm cu noi, iar mie îmi place să ”îndes” tot mai mult în bagajul acesta.

Artistul este un om care arde, care e mistuit de ceea ce face și care e nevoit să sacrifice micile plăceri ale vieții la care de multe ori tânjește și care trebuie să își țină capul sus în mijlocul criticilor. Nu este văzut ca un element util în producție, nu i se înțelege rostul și nici nu este înțeles de ce muncește încontinuu în loc să aibă o viață comodă.

În plus există bolile meseriei. Stând zi de zi, lună de lună, an de an în preajma prafurilor, substanțelor, fumurilor, sănătatea este grav afectată. Din lipsa socializării și a frustrării creatoare, apar vicii sau obiceiuri nefaste.

Prin urmare cel care vrea să pornească pe acest drum trebuie să înteleagă ce îl așteaptă, trebuie să se împace cu viața sa, deși nu o va putea accepta niciodată.

Însă lipsurile sunt cele care îi fac pe foarte mulți să renunțe. Les Brown spunea „Cimitirul este locul cel mai bogat de pe planeta. Acolo zac îngropate toate cărțile, muzica, creațiile, construcțiile și invențiile care nu au apărut niciodată”. Asta se întamplă din cauza obstacolelor care la un moment dat te fac să renunți și să omori în tine ideile, pentru a putea supraviețui.

Nu stiu cum sunt alți creatori, dar despre mine pot spune că nu funcționez ca un om normal și din cauza furiei cu care muncesc am relații interumane defectuoase. Nu am un program normal, nu împărtășesc plăcerile pentru nimicurile mondene, nu am răbdare cu discuțiile nonsensuale, nu îmi place să pierd timpul și, prin urmare, am sacrificat viața socială.

Și cel care pornește pe acest drum mai trebuie să ia în calcul ceva. Este o meserie în care și pe patul de moarte mai ai de învățat. Nu ai câștiguri rapide. Este necesară multa muncă, multă învațătură și multa cizelare. Capacitatea de a pune în realitate ce ai în minte se dezvoltă prin foarte multa muncă.

Dar eu aș recomanda tuturor oamenilor să își dezvolte latura artistică, să dedice măcar câteva minute pe zi. Satisfacția este imensă și evoluția interioară formidabilă.

În calitate de creator al frumosului, care este viziunea dumneavoastră legat de situația specială a unor capodopere precum ”Cumințenia pământului”?

Aceeași ca și la una din întrebarile anterioare. Dezinteres față de patrimoniu. Primează interesele financiare. Nu există interes pentru patrimoniu, istorie, tradiție.

După ce creezi o populație de indiferenți în fața tradițiilor și istoriei naționale îi pui în cârcă sarcina de a salva o piesă a patrimoniului.

Care este sursa dumneavoastră de inspirație? Care este acea ”revelație” ce vă determină să tranformați metalul rece în frumos?

Viața, cărțile citite, oamenii, evenimentele, natura… tot ce se întâmplă în mine și în jurul meu.

Ideile apar în liniște. Formele se așează atunci când lucrez în liniștea gândurilor mele.

Complexitatea vieții este cea care mă inspiră. Frumusețea încurcăturilor și fațetelor unei situații. Perfecțiunea modului în care se întamplă lucrurile în viață. Echilibrul universal al situațiilor. Cocktail-ul de stări și de reacții în fața vieții.

Povestiți-ne despre proiectele de anvergură în care sunteți implicată. Care considerați că este proiectul cel mai consistent la care ați participat?

Lucrările realizate pe șantier la Biserica Albă din București  a fost cel mai consistent proiect. Mă bucur că am putut să readuc la viață niște obiecte importante pentru istoria bisericii, care este monument național. Mă bucur să știu că cei care calcă pragul bisericii sunt întâmpinați de o oază de frumos și de liniște.

Nu pot să vorbesc încă de proiecte mărețe. Au fost multe lucrări complexe și importante, dar încă nu beneficiez de suficientă promovare ca să pot participa la astfel de proiecte. Întamplarea a făcut să ajung în mijlocul lucrărilor mai mari.

Am făcut din metal mobilierul pentru o casă de avocatură (ceva unicat), am participat la realizarea lucrărilor unui artist francez, am restaurat multiple obiecte valoroase.

Cel mai bine ar fi să reveniți cu această întrebare peste câtiva ani, când poate voi reuși să prezint un portofoliu mai impresionant.

V-ați gândit vreodată la organizarea unei expoziții proprii?

O expoziție este ceva bun pentru orice artist. Dar organizarea unei expoziții necesită multe fonduri pentru materiale, spațiu și reclamă.

Am avut o expozitie la Câmpina anul acesta, organizată de Asociația Pro Femina. A fost prima mea expoziție și atunci am înțeles cât este de importantă. Deși nu a beneficiat de suficientă reclamă și a fost într-o zona greu de găsit și, prin urmare, au venit doar cunoscuți de-ai mei și de-ai organizatorilor, a fost o trezire la realitate, deci un real succes.

De atunci mă gândesc zi de zi la organizarea unei expoziții și încerc să găsesc variante pentru a o realiza.

Există fonduri sau subvenții acordate artiștilor pentru susținerea efortului creator al acestora?

Nu există școli de mesteșugari și cursuri. Nu există suficiente organizații orientate pe acest subiect. Nu există fonduri pentru artă și prin urmare nici subvenții.

Fiecare ban pe care l-am folosit a fost rezultat din munca mea sau împrumutat de la cunoscuți.

Am mai încercat să depun proiecte, am încercat să găsesc subvenții, dar este o luptă cu morile de vânt. În același timp, mă gândesc că poate nu am căutat pe unde trebuie și poate e ceva undeva.

Dar repet și subliniez, nu există interes pentru artă, așa că nu are cum să existe subvenții și ajutor.