CRISTINA NEDELCU, specialist Orientul Mijlociu: ”Cred că înainte de a vorbi de integrare, statele europene ar trebui să definească foarte exact ce înseamnă acest aspect.”

Considerați că problema actuală a refugiaților ar fi putut fi localizată în condițiile în care statele occidentale ar fi intervenit în forță încă de la debutul crizei?

Problema refugiaților datează de dinainte de a ”ajunge în Europa”. Cu destul de mult timp înainte ca Europa să fie nevoită să facă față acestei situații, țări precum Liban și Iordania se confruntau cu populații numeroase venite din Siria. Spre exemplu, în Iordania, care nu se numără printre statele care au semnat Convenția de Geneva din 1951, în taberele de refugiați de la Azraq și Zaatari, la finele anului 2015 trăiau peste 930.000 de refugiați sirieni, conform datelor UNHCR, valuri consistente de populație începând să vină încă din parte a anului 2013.

Ca urmare, în lumina informațiilor de mai sus, presupunând că o intervenție a statelor occidentale ar fi fost soluția, înțelegem că aceasta ar fi trebuit să aibă loc în 2012, adică la un an distanță de la izbucnirea războiului civil. În acel moment, ar fi fost foarte greu de ales tabăra ce trebuia sprijinită și nu ar trebui să uităm că, direct, dar și indirect, statele occidentale au susținut diverse grupări ce se profilau a lupta împotriva regimului Assad, fără ca acestea să fie în mod obligatoriu o mai bună alternativă pentru Siria.

Ce părere aveți despre declarația recentă a fostului Secretar de Stat Madeleine Albright, în care domnia sa afirmă că Statele Unite al Americii trebuie să se implice mai mult în conflictul din Siria?

Depinde ce anume se înțelege prin implicare. Dacă asta presupune o intervenție militară din ce în ce mai intensă și în favoarea unei singure grupări, atunci este puțin probabil ca pe termen mediu și lung efectele să fie benefice. În lumea arabă, mult timp și mulți lideri au susținut și motivat în fața maselor că înapoierea economică, socială și politică s-a datorat colonialismului. O parte consistentă a maselor au luat ”de bună” această afirmație ceea ce a contribuit la menținere la putere a unor regimuri care, în realitate, s-au preocupat prea puțin de dezvoltarea socio-economică și astfel s-a ajuns la situația ca, în 4-5 decenii de la câștigarea independenței, progresul real să fie minim.

Ca urmare, putem susține în continuare că la debutul Primăverii Arabe, multe țări cunoșteau fenomenul modernizării, dar nu și pe cel al modernității. În acest context, o intervenție din ce în ce mai pregnantă a unei puteri străine ar contribui la perpetuarea situației prezentate mai sus, iar pe termen mediu va deveni scuza perfectă pentru orice regim ce nu va putea să vină cu soluții concrete pentru progresul societății.

Candidatul Partidului Democrat la alegerile prezidențiale americane, Hillary Clinton, a exprimat în cadrul campaniei electorale viziunea conform căreia radicalizarea este determinată în mod direct de discursul denigrator și rasist îndreptat împotriva comunității musulmane. Considerați acest raționament ca fiind corect?

Cred că este parțial corect. Din clipa în care sloganuri precum ”toți musulmani sunt teroriști”, ”Islamul este o religie a terorismului” și ”arabii sunt ISIS/DAESH” au căpătat voce, fără îndoială că unii dintre musulmanii s-au simțit amenințați și au ales să ”atace înainte de a fi atacați”. Totuși, cred că nu putem vorbi de o majoritate covârșitoare care a urmat această cale. Consider că radicalizarea vine, mai degrabă, din percepția că ceea ce propune ISIS este o soluție pentru problemele lor, o rezolvare a situației în care se află.

Cu prilejul fiecărui atentat terorist suntem martori la debutul unor campanii virtuale de susținere a orașului / statului în cauză, cu mențiunea că acest principiu se aplică exclusiv spațiului occidental. Poate fi considerată această practică ca fiind o manifestare a periferizării atentatelor teroriste din statele arabe, pe motivul că acesta reprezintă regula și nu excepția regiunii?

Da, de obicei atentatele teroriste ce au avut loc în orașe precum Beirut, Ankara, Baghdad nu ajung să preocupe prea mult rețelele de socializare. Desigur, o primă explicație este legată de faptul că majoritatea europenilor consideră că, în zonele menționate mai sus, este de regulă război, deci, acest tip de manifestare a violenței face parte din firescul situației.  În plus, deși în realitate Orientul Mijlociu este aproape de Europa, percepția generală a europenilor este că atentatele din acest spațiu se întâmplă undeva foarte departe, ”peste mări și țări”, într-un spațiu cu care europenii nu simt că au ceva în comun, poate că de aceea le este mai greu să empatizeze cu suferința și durerea acestui ”Celălalt” din Orient.

Este un fapt cunoscut că înainte de a afecta stabilitatea europeană, criza refugiaților a avut un impact devastator asupra statelor vecine precum Liban. Considerați că organizațiilor internaționale și actorii statali ar trebuie să vină în ajutorul acestora concomitent cu operațiunile din Siria?

Da, cred că state precum Liban și Iordania ar trebui să se bucure de susținere financiară consistentă pentru a face față situației în care se află. Cu greu aceste state vor reuși să rămână insule de stabilitate într-o zonă ce se degradează pe zi ce trece, dacă nu se vor bucura de susținere din partea organizațiilor internaționale. De altfel, ar trebui luat în calcul faptul că, cu cât sirienii rămân mai aproape de Siria, cu atât le va fi mai ușor să se întoarcă în țară atunci când situația se va stabiliza.

Sunteți de părere că victoria extremei drepte în cadrul alegerilor prezidențiale din Austria poate fi considerată ca fiind o consecință a crizei refugiaților. Dacă da, este posibilă o revigorare a extremismului de dreapta, pe fondul revoltelor împotriva refugiaților, de tipul celor din Germania?

Nu știu dacă putem vorbi de o revigorare a extremismului de dreapta. Mă limitez la a afirma că dacă numărul de imigranți va continua să crească, unele din statele din Europa, mai ales cele mai puțin familiarizate cu diversitatea etnică și religioasă, vor avea tendința de a fi mai puțin tolerante.

Sunteți de părere că o mai bună integrare a comunităților musulmane poate conduce la o scădere a probabilității de radicalizare?

Cred că înainte de a vorbi de integrare, statele europene ar trebui să definească foarte exact ce înseamnă acest aspect. Ar trebui să avem în vedere că, spre exemplu,  atentatori de la Bruxelles erau născuți și crescuți în Europa, ceea ce mă face să cred că modelul de integrare pe care țările europene l-au aplicat până în prezent nu a produs efectele așteptate. Fenomenul radicalizării pare foarte răspândit în rândul tinerilor din Europa și nu cred că se datorează neapărat religiei.

Desigur, religia poate deveni un paravan/scuză/umbrelă care să îi lase individului nemulțumit impresia că are o justificare mai profundă decât nevoia sa individuală și personală, dar, în realitate, starea de nemulțumire nu are izvorul în religie. De regulă, starea de nemulțumire a tinerilor pornește din absența oportunităților sau incapacitatea lor de a identifica oportunitățile care să le garanteze bunăstarea și succesul în societățile în care trăiesc, iar în acest context de frustrare devine mai ușor ca mișcările care promit restructurarea din temelii a societății să își găsească adepți.

Considerați că este necesară cultivarea respectului pentru alteritate ca valoare fundamentală pentru a evita fenomene degeneratoare precum radicalismul și naționalismul exacerbat?

Mai degrabă aș spune că este necesar respectul pentru diversitate și pentru cunoașterea acestei diversități. Într-o vreme când tendința majorității este de a se informa doar de la televizor, unde cel ce zbiară mai tare devine cel ascultat și, cel mult, de a citi 1-2 ziare, atunci cunoașterea diversității devine un deziderat greu de realizat. Ca urmare, nu este exclus ca în anumite zone radicalismul și naționalismul să revină în atenția cetățenilor

Societatea românească este destul de divizată în aceste momente în ceea ce privește proiectul de construire a unei moschei în București. Considerați că acest deziderat al comunității musulmane este neîntemeiat, în condițiile în care Biserica Ortodoxă Română deține nu mai puțin de 3.384 de lăcașe de cult, în condițiile în care România este constituțional un stat laic?

În cazul proiectului de construire a moscheii este vorba de un ”bad timing”, situația fiind mult inflamată de prezența refugiaților din Orient în Europa și de promovarea exagerată în media a acțiunilor realizate de oponenții proiectului de construcție a moscheii. În statul democratic român fiecare cult are dreptul să își manifeste religia, atâta timp cât nu aduce vreun prejudiciu statului, cetățenilor sau altor religii. România va rămâne mai departe un stat la fel de laic și cu Catedrala Neamului, și cu moscheea, și cu o sinagogă nouă sau cu un nou templu budist.

Având ca exemplu de bune practici coexistența pașnică a diferitelor culte religioase în Dobrogea, sunteți de părere că implementarea unui astfel de model de toleranță poate conduce la eradicarea problematicilor legate de doctrina religioasă?

Modelul de conviețuire din Dobrogea a apărut într-o oarecare măsură în mod natural. Spun ”oarecare măsură” pentru că am în minte pasaje din cartea prof. Boia, ”Cum s-a românizat România” unde este documentată politica de transformare a Dobrogei în spațiu românesc. Nu îmi este clar unde ar trebui implementat acest model pentru a eradica problematici de natură religioasă. În România nu cred ca avem o astfel de problemă.

Luând ca reper actul de agresiune îndreptat împotriva celor două tinere musulmane din București, considerați că aceste acte ce dovedesc o atitudine de tip habotnicie religioasă ar trebuie combătute prin adaptarea culturii civice la climatul actual?

Cred că un incident nu constituie o cazuistică și nu indică un comportament general. Desigur, orice act similar îndreptat împotriva reprezentantului oricărei religii trebuie sancționat în acord cu legile în vigoare și nu trebuie încurajat nicicum, dar nici nu putem să afirmăm că am identificat în România un comportament anti-musulman generalizat.

Există exemplu binecunoscut de funcționare a statului multietnic din Liban, considerați că o expunere a acestui sistem de organizare poate conduce la blocarea mișcărilor de tip Pegida?

Statul Liban a apărut în condiții specifice, multiconfesionalismul fiind o realitate pe care politicul și societatea a trebuit să o ia ca ”un dat” și să trăiască cu ea. Libanul poate deveni un model, însă nu trebuie să uităm că și acest model a avut încleștările sale, războiul civil din perioada 1975-1990 fiind un exemplu în acest sens. Nu cred în introducerea în Europa a unor modele ce s-au dezvoltat aproape natural în unele țări. Dacă ne referim strict la modelul libanez, recunosc că nu îmi pare deloc fezabil ca în Europa principiul după care sunt împărțite locuri în parlament să fie cel al reprezentativității comunității religioase. Soluția o reprezintă educația și mai buna cunoaștere a Celuilalt, iar aici este vorba de un demers ce trebuie făcut atât de Europa, dar și de lumea arabă.