Ce viziune aveți legat de sintagma ”grânarul Europei”, reluată din ce în ce mai des chiar și în prezent, pe fundalul unui nostalgic curent agrarian?
Nu știu dacă putem vorbi de existența acestui curent agrarian în spațiul public românesc în zilele noastre. Însă, într-adevăr, ideea legată de faptul că România a jucat multă vreme acest rol de grânar al Europei încă persistă și cred că este o idee în bună măsură falsă, din mai multe motive.
În primul rând, în secolul al XIX-lea, mai cu seamă în a doua jumătate a lui, agricultura românească era o agricultură legată foarte mult de natură, lipseau investițiile, lipsea mecanizarea agriculturii, era o agricultură destul de rudimentară, atât din punctul de vedere al tehnologiilor aplicate, cât și din punct de vedere al soiurilor cultivate. România, chiar dacă era o țară agrară importantă în sud estul Europei, nu era în măsură să regleze piața cerealelor în Europa. Există doi mari producători care domină piața internațională: Statele Unite ale Americii și Rusia.
Practic, piaţa cerealieră internaţională nu era influențată foarte mult de ceea ce se producea în România. În plus de asta, cerealele cultivate în România erau în general de slabă calitate, cu alte cuvinte făina de grâu provenită din România nu era o faină de calitate superioară, nu putea fi folosită în panificație. Aceasta se adaugă elementele care relativizează imaginea României de grânar al Europei. În al doilea rând, trebuie să ținem cont că vânzarea producției de cereale era îngreunată de lipsa unei infrastructuri moderne care să permită valorificarea acestei producții agricole. România va avea până târziu către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea o infrastructură de linii ferate, dar aceste căi ferate sunt construite pe criterii strategice care urmăresc conectarea României cu Austro-Ungaria și nu pe baza considerentelor economice. Cu alte cuvinte, cred că trebuie să abordăm cu foarte multă prudență această chestiune a rolului României pe piața agricolă internațională.
Este un fapt cunoscut că cinemateca socialistă exploatează din plin mitul oprimării Principatelor Române pe fundamente religioase de către administrația otomană. Este realist din punct de vedere istoric acest fapt sau constituie doar un mod de izolare a societății comuniste prin cultivarea unei temeri față de alteritate?
Trebuie să spun foarte clar că stăpânirea otomană încă din Evul Mediu s-a dovedit foarte tolerantă din punct de vedere religios cu regiunile unde a ajuns puterea Imperiului Otoman. Să ne gândim că, de exemplu, imediat după cucerirea Constantinopolului, sultanii vor păstra Patriarhia Ecumenică de la Contantinopol căreia i se recunosc în continuare proprietățile. Această Patriarhie controlează un sistem instituțional destul de bine pus la punct, atât biserici, cât și proprietăți.
Aceasta demonstrează toleranța pe care Imperiul Otoman, din punct de vedere religios, a manifest-o față de zonele cucerite. În plus de asta, Țările Române, și apoi Principatele Române, s-au bucurat de autonomie, Biserica Ortodoxă a putut funcționa fără probleme. În concluzie, imaginea pe care aţi amintit-o este legată mai degrabă de a o necunoaștere a realității sau de o interpretare răuvoitoare, şi nu de o situație care poate fi probată prin cercetări istorice.
Dihotomia doctrinelor este o practică cunoscută în ceea ce privește scena politică românească. Care este relevanța delimitării ideologice a partidelor politice?
Nu cred că putem vorbi de nicio delimitare. Una dintre problemele spațiului politic românesc este tocmai lipsa unei delimitări ideologice. Nu cred că în mod real un partid politic din România după 1990 s-a preocupat cu seriozitate de definirea unei arii ideologice pe care să și-o însușească și la care să se raporteze. Dimpotrivă, cred că din acest punct de vedere ne aflăm într-o confuzie permanentă pentru că pur și simplu nu există interesul actorilor politici de a se delimita cu claritate în funcție de principalele doctrine politice existente astăzi în Europa și în lume, chiar dacă din punct de vedere declarativ toate partidele se revendică dintr-o parte sau din alta. Dincolo de această declarație, nu cred că putem vorbi de o claritate ideologică.
Pe durata regimului comunist a fost înregistrat un proces perpetuu de demantelare a Casei Regale a României. Considerați că este necesar un demers în direcția cunoașterii veridice a istoriei moderne românești din perioada regală?
Da, într-adevăr cred că mai sunt foarte multe lucruri de făcut în acest sens și este nevoie un studiu atent al rolului pe care monarhia l-a avut în trecutul românilor, legat de lămurirea asupra implicării acestei instituții în destinele românilor. În timpul regimului comunist a existat această tendință foarte puternică de a se trece sub tăcere sau a se denigra rolul monarhiei și, chiar dacă în ultimii ani, s-au făcut foarte multe în sensul readucerii în atenția publică a monarhiei, cred că mai sunt foarte multe lucruri de făcut în acest sens.
Perioada interbelică este considerată ca fiind un apogeu al dezvoltării culturale românești. Este stabilitatea regimului democratic factorul declanșator pentru acest fapt?
O problemă destul de dificilă dacă ne gândim la faptul că perioada interbelică este foarte scurtă. Sunt două decenii în care există anumite priorități, poate cea mai importantă este legată de faptul că acest nou stat, România Mare, trebuia adus la un numitor comun. Este un efort considerabil pe care care guvernele le-a făcut pentru a integra noile provincii în noile structurile statale, ceea ce nu știu dacă s-a reușit pe deplin. Mă gândesc, de exemplu, că Transilvania și Basarabia au un regim total diferit, dacă ne referim la modul în care sunt văzute ele la nivelul mentalului colectiv românesc, iar acest imaginar până la urmă influențează decizia politică.
Să nu uităm ca Basarabia a fost mai degrabă privită ca un teritoriu secundar de către guvernele de la București, în timp ce toată atenția a fost acordată Transilvaniei. Totodată, perioada interbelică este o perioadă foarte agitată din punct de vedere politic, democrația a trecut prin multe încercări începând cu 1938 și a sfârșit prin a fi lichidată cu totul odată cu ocuparea României de către armata sovietică și instaurarea regimului comunist.
Care considerați că este motivația atitudinii românești față de patrimoniul cultural, amintind aici transformările pe care orașul București le-a suferit de-a lungul timpului?
Cred că ar trebui să facem o precizare importantă. Dacă vorbim de patrimoniu cultural nu cred că ar trebui să ne referim doar la patrimoniul arhitectural, care într-adevăr este distrus zi de zi sub ochii noștri în ultimii 25 de ani, pentru că de patrimoniul cultural se leagă și patrimoniul tipărit sau manuscris. Toată lumea vorbește despre distrugerea monumentelor, despre distrugerea clădirilor monumente istorice, dar nimeni nu vorbește despre faptul că patrimoniul tipărit și manuscris al României este distrus constant, marile biblioteci publice sunt devalizate, există în momentul de față rețele foarte bine organizate care pur și simplu fură din marile biblioteci cărți de patrimoniu, pe care, după aceea, le putem regăsi pe piața de specialitate, subterană sau legală.
Cum considerați că a evoluat discursul public în România între perioada modernă și cea contemporană?
Depinde la ce vă referiți pentru că discursul public în România are mai multe straturi, are mai multe componente. Mă gândesc, de exemplu, că un element constant care poate fi regăsit la nivelul discursului public din România de la mijlocul secolului al XIX-lea și până astăzi este cel referitor la modul în care se definește națiunea română. Pentru această perioadă lungă de timp care începe undeva în epoca pașoptistă și ajunge până la noi, putem observa că două sunt elementele care apar de regulă legate la nivelul discursului public atunci când se vorbește de națiunea română: latinitatea si ortodoxia.
Și astăzi se vorbește de faptul că națiunea română este o națiune ortodoxă și latină, până la urmă o chestiune cât se poate de clară. Numai că trebuie să ne gândim si la alte elemente, de exemplu la elementele civice pentru că acest concept important și generos de națiune și-a îmbogățit conţinutul de la mijlocul secolului al XIX-lea până astăzi. Cred că această constantă de fapt scoate la lumină o inadverdență a noastră, a românilor, cel puțin așa cum apar lucrurile în discursul public românesc, adică discutăm despre anumite chestiuni așa cum o făceam la sfârșitul secolului al XIX-lea și cred că acest lucru reprezintă un obstacol pentru noi.
Considerați că această paradigmă a decupajelor de tip ”grânarul Europei” istorice afectează în mod direct discursul public, precum și modul de raportare la realitatea istorică, practic deformată de aceste percepții invalide?
Da, pentru că utilizarea atât de frecventă a unor stereotipuri, neglijând rezultatele cercetării și rămânând la un nivel al superficialității, nu poate aduce nimic bun. Ar trebui să privim, în primul rând, cu mai multă detașare către trecut, iar în al doilea rând, cred că ar trebui să ne raportăm ca cetățeni la valorile epocii noastre fără a neglija evident trecutul, dar și fără a prelua mecanic anumite concepte dintr-o epocă trecută, pe care încercăm să le utilizăm fără a le adapta realităţilor de astăzi.
Cezar Petrescu analizează în lucrarea ”Calea Victoriei” societatea bucureșteană din decada 1930-1940, descriind orașul românesc ca fiind unul dintre cele mai incoerente creații: un amalgam de rural și urban. Considerați că această judecată este încă una actuală?
După părerea mea trebuie să spun că orașul românesc este mult mai asemănător decât ne place să credem cu orașul sud-est European, cu orașul balcanic în general pentru că această întrepătrundere între rural și urban nu este o caracteristică doar a societății românești, este de fapt o caracteristică a unor societăți de tip agrar care încearcă să se modernizeze, adică să adopte un model cultural, social, politic, ideologic etc., de tip occidental, numai că în încercarea de a face acest lucru rădăcinile rămân foarte puternice.
Cred că orașul românesc a fost încă din secolul al XIX-lea un oraș pe jumătate occidentalizat, adică un oraș în care regăsim instituții și un mod de viață de tip occidental, dar în același timp orașul românesc păstrează cu multă putere și legătura cu tradițiile de tip agrar. Aceasta se vede chiar și astăzi dacă ne uităm cu atenție mai cu seamă la cartierele de la periferia orașului, asta se vedea și la sfârșitul secolului al XIX-lea. Foarte mulți dintre străinii care ajungeau în București sau în alte orașe din România sesizau aceste diferențe față de orașele din care veneau, orașele occidentale. Vedeau și ne vorbesc în rândurile pe care le-au lăsat despre aceste întrepătrunderi dintre urban și rural.
Vedem astăzi o mișcare generală de raportare a societății românești la opera lui Ion Luca Caragiale ca fiind una actuală. În contextul în care electoratul românesc era unul redus, practicile descrise de dramaturg nu sunt mai degrabă specifice istorie contemporane decât istoriei moderne?
Aș răspunde la această întrebare foarte scurt. Spun un singur lucru: toată lumea vorbește despre opera lui Caragiale fără să cunoască cu atenție această operă, și mai ales fără să cunoască realitățile sociale românești din epoca la care dramaturgul se referă. Ce păcat că nu am avut un autor de talentul lui Caragiale care să ne fi vorbit despre reușitele, despre părțile pozitive ale societății românești. Caragiale nu face altceva decât să ironizeze, cu mult talent e adevărat, inadverdențele societății românești. Păcat că nu avem cealaltă parte a societății românești, aceea despre care scriitorul de talent nu ne vorbeşte.
Spațiul mediatic românesc discută tot mai des de afilierea Bisericii Ortodoxe Române la un partid politic în perioadă modernă. Este încă valabilă această neutralitate binevoitoare spre stânga sau dreapta?
Nu cred că putem vorbi despre o afiliere a Bisericii Ortodoxe Române la un partid politic. Putem, însă, să ne gândim cu certitudine la altceva. De exemplu, Biserica a fost un aliat al puterii politice, indiferent de cine a deținut la un moment dat puterea politică, fie că vorbim despre sistemul monarhic constituțional de până în 1938, fie că vorbim de perioada războiului, fie că vorbim de regimul comunist sau de acela al zilelor noastre. Întotdeauna Biserica Ortodoxă Română a fost alături de puterea politică și aceasta se vede astăzi foarte bine.
