Căderea regimului comunist din România nu a însemnat doar revenirea la regimul democratic de dinainte 1947, ci și o reintegrare în Europa, de care se depărtase tot mai mult ca urmare a izolaționismului promovat de liderii comuniști de a București. Acțiunea de reintegrare a statelor Europei de Est, proaspăt ieșite de sub umbrela sovietică, a debutat odată cu crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică de către NATO în anul 1991, tocmai ca urmare a noului context strategic european. Prin instituirea acestui for de consultare, statele membre ale sistemului nord-atlantic vizau instituționalizarea consultării dintre Alianță și statele foste inamice, în căutarea drumului spre democratizare. Trei ani mai târziu este lansată cooperarea militară între NATO și statele succesoare republicilor socialiste, sub titulatura de Parteneriatul pentru Pace.
În vederea aderării la Tratatul Atlanticului de Nord, România se alături în 2002 altot opt state ce vizau aderarea la organizație, conalizându-se în Grupul de la Vilnius în mai 2002. Pe fondul experiențelor din timpul atacurilot teroriste de la 11 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic decide renunțarea la politica de extindere limitată a alianțe, administrația Bush exprimând în termeni categorici opțiunea pentru o deschidere curpinzătoare. În acest mod, pe 29 martie 2004 România semnează La Bruxelles protocolul de aderare la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, pentru ca Reuniunea la nivel înalt de la Instanbul (28-29 iunie) să reunească statul român alături de celelalte 25 de țări membre.
Participarea Românie la operațiunile NATO debutează odată cu Rezoluția 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Organizației Naiunilor Unite, când se decide intervenția în Kosovo prin intermediul efectivelor NATO. Angajamentul Românie față de KFOR continuă chiar și după Declarația de Independență a Kosovo, cu un efectiv de 68 de militari pentru protecția populației civile. Totodată, România participă la Operațiunea ”Active Endeavour”, vizând combatarea terorismului și a traficului cu arme din zona Mării Mediterane, în coordonare cu Grupul de Dialog Mediteranean de sub egida Alinaței Nord-Atlantice.
Implicarea statului român continuă cu Operațiunea ”Ocean Shield” din Cornul Africii, în vederea descurajării pirateriei și a neutralizării acțiunilor subsersive întreprinse de aceste grupări împotriva navelor ce tranzitează spațiul. Concomitent, România este implicată în misiunea NATO de sprijinire a Uniunii Africane și de menținere a păcii pe continetul african, amintind în acest sens de menținere a păcii în Somalia (AMISON). Statul român participă totodată la Misiunile de Politiție Aeriană ale NATO, determinate de acțiunile Federației Ruse în Ucraina din 2014, vizând detectarea și luarea de măsuri împotriva violăriii spațiului aerian al aliaților.
Printre misiunile cele mai cunoscute se remarcă participarea României cu efective la conflictele din Afganistan (ISAF) și Irak (NTM-I), date fiind amplitudinea și perioada extinsă de desfășurare a acestor operațiuni de pacificare. ISAF este considerată ca fiind cea mai mare operațiune internațională de gestionare de crize, fiind compusă din efectivele a 51 de state.
Cu prilejul inaugurării Diviziei Multinaționale Sud-Estice de la Deveselu (12 mai 2016), Secretarul General al Organizației Atlanticului de Nord, Jens Stoltenberg a amintit contribuția României la securitatea Mării Negre, altături de angajamentul autorităților române de a creștere contribuția din Produsul Intern Brut la 2% pentru misiunile NATO din Afganistan și Kosovo, reiterând totodată angajamentul aliaților față de securitatea României.
Recurența acuzelor venite de la Kremlin cu prilejul acestui sistem balistic de apărare se dovedește a fi omniprezentă și cu prilejul inaugurării componentei de la Deveselu. Ostilitatea Federației Ruse este criticată tocmai ca urmare a caracterului eminamente defensiv al instalațiilor proaspăt inaugurate, ci cu atât mai mult cu cât cooperarea dintre NATO și Moscova a fost statuată încă din 1997 prin Actul Fondator dinte NATO Și Rusia, document politic (lispit practic de conținut juridic) prin care cele două înalte părți semnatare declară faptul că nu se mai consideră inamice, NATO reiterând totodată ințenția de a nu plasa armament defensiv pe teritoriul statelor membre.
În același sens al contradicțiilor politicii externe de la Kremlin, statul rus aderă în 1994 la Parteneriatul pentru Pace, relațiile dintre NATO și Moscova fiind consolidate în urma întâlnirii la nivel înalt de la Roma, când este creat Consiliul NATO-Rusia. Motivația invocată în literatura de specialitate este aceea a nostalgiei după politica de glacist a Uniunii Sovietice, când influența Moscovei cuprindea întreg spațiul est European. Prin urmare, ostilitatea vine pe fundalul pătrunderii Alinaței Nord-Atlantice în spațiul ce a reprezentat sfera tradițională de influență a statului tarist, iar mai apoi sovietic.
În ceea ce privește validitatea acestor acțiuni de tip soft power agresiv, validitatea este în mod indubital lipsită de fundament, cu atât mai mult cu cât de la înființarea NATO, niciun lider sovietic sau rus nu a întreprins vreo acțiune împotriva unui stat membru, dat fiind că NATO este alința cu cea mai mare putere aflată la dispoziție. Totodată, statul român, în calitatea sa de membru cu drepturi depline, se află sub protecția alianței, astfel un atac împotriva României însemnă un atac împotriva tuturor membrilor, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului de la Washington (1949).
În ceea ce privește statutul de membru al României în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord înseamnă includerea sub umbrela de securitate a celui mai puternic sistem de apărare colectivă. În același timp, consolidarea statului de drept este o consecință importantă de luat în considerare, în condițiile în care regimurile democratice ale statelor membre au fost consolidate ca urmare a principiilor de funcționare ale NATO. Amintim în acest sens faptul că Portugalia, stat fondator, a fost primită în Alianță în condițiile în care regimul de la Lisabona al lui Antonio Salazar era unul totalitar, însă evoluțiile ulterioare au condus la instaurarea unei democrații solide în statul portughez.
