Suprapunerea crizelor este unul dintre cele mai sumbre scenarii pe care un analist politic le poate imagina în ceea ce privește modul de dezvoltare al construcției comunitare, dar realitatea contemporană se dovedește a fi de departe mult mai nuanțată decât creatorii comunităților europene au considerat vreodată.
Concomitent, globalizarea este tot mai des asemănată cu binecunoscutul cuțit cu două tăișuri utilizat de cazaci: pe de o parte se poate obseva o interconectivitate indestructibilă, însă acest principiu se transpune și în probleme crizelor ce angrenează întrega societate internațională, indiferent dacă acestea se desfășoară în aria de descărcare a tratatelor institutoare ale organizațiilor internaționale sau regionale. Un exemplu concludent în acest sens este războiul civil sirian, considerat până nu demult ca fiind un conflict ce putea fi localizat, după cum s-a întâmplat cu dezintegrarea fostei federații iugoslave.
Elementul de noutate între ultima decadă a secolului al XX-lea și 2015 este tocmai amplitudinea incontestabilă a terorismului ca fenomen internațional: astăzi aceast derapaj spre violență motivată idologic nu mai este doar un atac la adresa unui stat pentru implicarea în confruntările dintre regimul legitim al unui alt stat și grupările ce militează pentru secesiune, ci un adevărat atac la sistemul de organizare occidental.
Dacă 2015 a fost considerat ca fiind apogeul crizelor europene o dată cu valul de refugiați venit din Siria, 2016 este fără îndoială noul punct culminant al acestor fenomene, cu atât mai mult cu cât dificultatea nu constă doar în infrastructura de cazare a refugiaților, ci în politicile guvernamentale de integrare socio-economică a unei minorități crescânde. Paradoxul acestei crize umanitate este tocmai faptul că cetățenii statelor gazdă resping refugiații tocmai de teama afilierii la Statului Islamic, organizația teroristă ce a determinat aceste permutări de populații.
Practic, de la crearea comunităților premergătoate Uniunii Europene, nu au fost înregistrare astfel de fenomenologii, ceea ce a determinat în mod inerent o pierdere din vedere a dezvoltării unei structuri atât de ample de gestionare a crizelor, deși există exemple de implicare în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, însă menționând caracterul incomparabil al coordonatelor celor două probleme. În acest mod, gestionarea unei confruntări între guvernul de la Skopje și insurgenți nu poate fi sub nicio formă o dovadă a capacității instituțiilor europene de a rezolva o criză ce presupune practic transbordarea populației siriene în Europa.
Contestarea liderilor politici europeni este totodată o practică nemaiîntâlnită pe durata activității Uniunii Europe, cu atât mai mult cu cât pe măsură ce măsurile de redistribuire a refugiaților sunt expuse, susținerea politică a principalilor decidenți politici europeni scade vertiginos. Cel mai cunoscut dintre exemple esta cancelarul german Angela Merkel, care este criticată pentru modul de gestionare a crizei nu doar de electoratul federal, ci și de aliații politici ai formațiunii politice căreia îi aparține.
Semnificația acestor critici la adresa cancelarului german devine din ce în ce mai relevantă atunci când este realizată o contextualizare a statului la conducerea căreia se află domnia sa: prima putere economică a Europei, motorul economic al Uniunii Europene. Nu în ultimul rând, Angela Merkel este unul dintre cele mai stabile personalități politice în ceea ce privește relațiile cu electoratul și partenerii politici, contestarea fiind astfel un fenomen cu totul necunoscut până la izbucinrea crizei refugiaților.
Prin antiteză cu criza uncraineană din 2014, încheiată cu Acordul de la Minsk (2015), problema siriană este în mod irefutabil detonatorul unei întregi serii de probleme interne ale Uniunii Europene: fragmentarea factorilor de decizie, euroscepticismul, ambele coroborate cu viziunea divergentă a liderilor politici. Liderul guvernului de la Budapesta a declarat în contextul cotelor obligatorii de refugiați că interesele maghiare sunt prioritare în fața celor europene. Escaladând această viziune, reacția lui Victor Orban în urma atentatelor de la Bruxelles a fost aceea de a refuza preluarea de refugiați, exemplu urmat îndeaproape de guvernul polonez.
Spațiul german nu face excepție de la alunecarea spre radicalizare și sentimente anti musulmane. În Germania mișcarea Pegida este în prin proces de consolidare, având cunoscut episodul când protestatarii germani au incendiat un adăpost pentru refugiați, alături de arhicunoscutele manifestații stradale împotriva cancelarului în funcție. Austria este fără urmă de îndoială exemplul cel mai elocvent pentru această alunecare spre radicalismul de drepta: cea mai înaltă funcție în statul austriac a fost câștigat de extrema dreaptă.
Reține astfel atenția că discursul promovat de aceste formațiuni politice este de departe similar cu ideologia puterii aplicată de regimurile totalitare ce au condus la încleștarea dintre statele europene înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, izbucnit odată cu invazia nazistă în Polonia. Agravant este faptul că astfel de discursuri publice determină electoratul unor state, considerate ca fiind modele de implementare a democrației, să permintă ascensiunea la putere a unor astfel de partide cu mesaje agresiv-rasiste.
Brexit este considerat ca fiind o revitalizare a splendidei izolări ce a descris politica externă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord încă din etapa imperială a ecestui actor. Dacă acest curent a fost reluat de Margaret Thatcher în cadrul discursului de la Brugges (1988), astăzi David Cameron readuce în discuție această dezbatere legată de apartența monarhiei britanice la construcția unională. Această atitudine dovedește în mod indubitabil viziunea Londrei legată de Uniunea Europeană: un acord de tipul celui de la Bretton Woods (1944), însă aplicat la nivel european și mai extins din punctul de vedere al prerogativelor.
Extrapolând analiza spre proiectele de federalizare, se poate disting apropierea tot mai evidentă a Confederației Helvetice de Uniunea Europeană, concretizată prin proiectul de ridicare a vizelor pentru cetățenii statelor membre, dar care nu sunt semnatare ale Acordul Schengen, aflat de alfel într-una dintre cele mai dificile perioade tocmai ca urmare a presiunilor refugiaților. În același sens, actorii implicați în dezbaterea legată de reintroducerea controlului la granițe au concluzionat că reluarea acestor practici ar conduce la cheltuilei de 18.000.000 €.
În final dar nu în ultimul rând, Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții este una dintre temele principale de dezbatere, cunoscute fiind diferențele de legislație în domeniul alimentar dintre Europa și Statele Unite ale Americii, având ca punct sensibil organismele modificate genetic. Problematica este acutizată de alegerile prezidențiale de la Washington, ca urmare a faptului că președintele american este unul dintre actorii cheie ai politicii externe americane, alături de Președintele Comisiei pentru Relații Internaționale din Senat, respectiv Secretarul de Stat.
