Termenul de refugiat se aplică oricărei persoane care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și în baza unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, din cauza respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.
Criza refugiaților izbucnește în 2015 pe fondul violențelor produse de Războiul Civil din Siria, implicând în mod direct spațiul european prin migrația populației din zonele de conflict spre Uniunea Europeană. Prin extrapolarea considerentelor umanitare, problema refugiaților este percepută ca fiind un fenomen creator de alte fenomene, luând în considerare efectul destabilizator pe care acesta îl produce asupra construcției unionale: fragmentarea factorilor de decizie ca urmare a percepției nuanțate în ceea ce privește structura și componența organizației regionale.
Rețin atenția în această direcție a respingerii politicii comunitare momente precum politica scaunului gol, când decidenții politici de la Paris au hotărât să nu participe la lucrările Consiliului European în interval 1965-1966, motivând decizia prin argumentul conform căruia votul majoritar lezează interesele economice franceze, respectiv Discursul de la Brugges al prim-ministrului Margaret Thatcher (1988), prin care aceasta respinge ideea unei uniuni politice, accentuând ideea de construcție comunitară pe piloni eminamente economici: Europe will be stronger precisely because it has France as France, Spain as Spain, Britain as Britain, each with its own customs, traditions and identity. It would be folly to try to fit them into some sort of identikit European personality.
Problemele generate de exodul populației siriene surprinsă în confuntarea dintre Damasc și Statul Islamic sunt transpuse pe două paliere: instituțional, respectiv integrator. Cele două tipuri de probleme se întrepătrund, ca urmare a faptului că adaptarea refugiaților la climatul politico-social european depinde în foarte mare măsură de modul în care aceștia sunt incluși în sistemul de învățământ, respectiv pe piața de muncă. Agenda Europeană pentru Migrație este formulată astfel cu scopul de a breveta un sistem unional de administrare a întregii situații a refugiaților, aceasta incluzând nu doar criteriile de găzduire ale acestora, ci și măsurile ce permit reîntregirea familială în situațiile ce fac necesară această procedură, integrând recepționarea refugiaților în Politica Comună de Apărare și Securitate.
În aceeași direcție, se remarcă activitatea unor organe specializate de cooperare între statele membre pe problema refugiaților precum Biroul European de Susținere a Refugiaților, fapt ce atestă instituționalizarea procedurilor de integrare a refugiaților, în vederea asigurării unei implementări coerente a Sistemului Comun European de Azil. Sistemul de la Dublin este un alt element fundamental al politicii europene privind migrația, acesta reglementând criteriile de acceptare ale cererilor de azil, ierarhizând totodată responsabilitatea pentru validarea dosarelor.
Toleranța este unul dintre considerentele societale dintre cele mai declanșatoare de dezbatere, cu atât mai mult cu cât discursurile xenofobe, sau cel puțin cu trimiteri directe spre principii inerente ale discriminării rasiale, sunt încă prezente, liderii opoziției dintr-o serie de state construindu-și un program politic ce gravitează în jurul consolidării statului națiune pe fundamente etnice. În această categorie se includ statele balcanice, printre cele mai afectate de permutările de populație, ca urmare a tranzitării directe de către grupurile de refugiații veniți din Asia. Concomitent, coalizarea statelor care se opun cu vehemență primirii refugiaților este un fapt curent, menționând atitudinea comună a statelor componente ale Grupului de la Visegrád: Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria.
Sistemul de la Visegrád este privit astfel ca o potențială forță de opozițe împotriva cotelor obligatorii de refugiați, cu atât mai mai mult cu cât această organizație există încă din 1991, având ca scop cooperarea economică, socială și politică a statelor semnatare, astfel încât o acțiune concertată antirefugiați este în mod indubitabil posibilă.
Agenția de cercetare YouGov a întocmit în această direcție studiul din 2015 cu privire la atitudinea statelor nord-europene în ceea ce privește minoritățile etnice de pe teritoriul acestora. Astfel, cel mai ridicat grad de intoleranță este înregistrat în Danemarca, unde un procent de 72% din populație nu tolerează minoritatea rromă. Cel mai ridicat grad de intoleranță împotriva populației musulmane este înregistrat tot de Danemarca, acesta fiind de 45%.
Opoziția puternică este exercitată și de opinia publică a statelor precum Franța și Germania, care în urma acordurilor privind cotele obligatorii urmează să primească cele mai înseamnate procente din diagrama de relocare: 14, respectiv 18% din numărul total de refugiați. Seria de atentate de la Paris, respectiv acuzațiile de comitere a unor agresiuni de către refugiații musulmani în orașe germane precum Köln sunt pârghii solide de sprijin pentru opozanții măsurilor de primire a refugiaților, acestea generând proteste antiguvernamentale precum cele din Germania.
În apărare, promotorii măsurilor de integrare a refugiaților aduc în discuție valorile fundamentale ale Uniunii Europene, precum și consecințele agravante ale gestionării ineficiente a problemei refugiaților: traficul de persoane respectiv numărul ridicat de victime ca urmare a condițiilor improprii în care se realizează transportul refugiaților din Asia în Europa. În acest mod, opoziția este contracarată de idei precum beneficiile Uniunii Europene prin absorbția unor generații tinere, dată fiind problema generală a îmbătrânirii, rezolvată astfel prin influxul de populație tânâră, extrapolând beneficiile până în domeniul cercetării: stimularea potențialului inovator al acestor generații prin programe precum Horizon 2020 și Erasmus+.
Sintetizând, criza refugiaților produce consecințe cu potențial de demantelare a structurilor de cooperare la nivel european, luând în considerare faptul că perioadele de criză generală sunt adevărate teste de maturitate pentru organizațiile transnaționale de cooperare precum și tentația statelor de a recurge la izolaționism în momentele de instabilitate internă, după cum se înregistrează în Grecia încă de la începutul crizei economice mondiale. În final dar nu în ultimul rând, tensiunile provocate de criză sunt dedublate de divergențele legate de modul în care aceasta trebuie eradicată, caracterul refractar al unora dintre statele membre îngreunând implementarea măsurilor unional adoptate.
